Președintele Comitetului Olimpic și Sportiv Român: “Copiii trebuie să respecte marile “icoane” ale sportului românesc!”
M.B.: Ați fost mereu apropiat de rugby, dar a fost și alt sport pe care l-ați practicat?
A.P.: Prima oară am făcut natație, de la vârsta de 3 ani și jumătate. Am urmat cursurile chiar aici, în zona stadionului de rugby, la baza sportivă cunoscută pe atunci sub numele de Ștrandul Tineretului. L-am avut ca antrenor pe profesorul Olaru, care, din câte știu eu, după ce a plecat din țară, a ajuns antrenorul naționalei de juniori și tineret din SUA! Încă de la prima lecție, am fost pur și simplu aruncat în bazin de către acesta și pus în fața faptului împlinit că trebuie să mă descurc! Acesta a fost primul meu contact cu… sportul! Apoi am urmat și cursuri de patinaj viteză, după care tenis. Din cauza unor probleme medicale, mai greu tratabile pentru acele vremuri, a trebuit să renunț la frumosul sport alb și așa am ajuns la rugby, unde m-am și consacrat ca sportiv.
“Întâlnirea mea cu rugby-ul a fost practic întâlnirea mea cu un destin frumos… A fost alegerea vieții mele!”
B.M.: Are un spirit aparte acest sport?
A.P.: Cu siguranță! Consider că rugby-ul a fost practic alegerea vieții mele! În viziunea mea, rugby- ul este sportul care a inventat fair play-ul. Rugby-ul cultivă foarte multe valori, pe care, din păcate, societatea românească nu le mai cultivă. Consider că acest lucru este un atribut al sporturilor de echipă, motiv pentru care, după părerea mea, acest gen de sport ar trebui introdus mai agresiv în școli, pentru că prin el se face educația copiiilor, îi învață să se comporte în colectivitate. Revenind punctual la rugby, aș da drept exemplu câteva națiuni europene cu care noi visăm să semănăm, cum ar fi Anglia, Scoția, Franța sau Italia, care au dus acest sport către copiii foarte mici ca vârstă, fiind practicat chiar de la grădiniță, apoi în tot sistemul de învățământ, până la universitate.
M.B.: În anii ’90, aici, pe locul unde s-a construit sediul COSR, era practic “leagănul” rugby-ului românesc și, mereu, era plin de echipe de copii. Aici s-a produs pentru dvs. primul contact cu rugby-ul?
A.P.: Da, aici a fost primul meu contact cu rugby-ul, iar primii mei antrenori au fost domnii Manolache și Dragomirescu, două nume mari ale echipelor de juniori. Mi-am făcut junioratul la Clubul “Locomotiva”, unde era, pe acea vreme, o adevărată pepinieră a rugby-ului juvenil bucureștean, dar chiar și național. De altfel, cele mai puternice cluburi de rugby din țară erau “Triumf” și “Locomotiva”, care își și disputau mereu campionatul.
B.M.: “Copilul” Alin Petrache, practicant deja de rugby (să ne imaginăm că ne-am întors un pic în timp), stă de vorbă la școală cu un coleg și încearcă să-l convingă să vină și el la acest sport. Care ar fi argumentele?
A.P.: Pentru un băiat e ușor să convingă alt băiat să facă rugby! I-aș spune că rugby-ul este un sport nobil, un sport cu valori frumoase, un sport bărbătesc, unde poți întâlni adversari puternici
B.M.: Dar cel mai… trist?
A.P.: Aici cred că putem vorbi despre accidentări… Ele fac parte din căderea unui sportiv, după care trebuie muncit și revenit în performanță. Este foarte important ca atunci când ești jos să știi să te ridici.
M.B.: Putem considera drept un moment frumos victoria naționalei noastre de rugby, din care ați făcut și dvs parte, care a avut loc aici la București, împotriva Italiei?
A.P.: A fost cu siguranță un moment deosebit! De 14 ani naționala noastră nu mai avusese victorii importante, mai ales într-o confruntare cu o echipă ca aceea a Italiei care joacă în Turneul celor 6 Națiuni. Dealtfel vreau să vă spun că, într-un asemenea turneu, visez și România să intre. Mereu mi-am dorit ca acest faimos turneu să se deschidă și să ne primească și pe noi, dar și pe Georgia.
M.B.: Un pas s-a făcut deja, după ce România a fost inclusă, în acest an, în Consiliul World Rugby (n.a. – forul mondial al rugby- ului)…
A.P.: Cu siguranță… Pași se vor face ușor, ușor. Iar strategiile viitoare vor deschide o portiță altor țări cum e și a noastră de a accede la Turneul celor 6 națiuni.
M.B.: Să vorbim puțin de anul 1995, în care România a organizat Campionatul Mondial de juniori la rugby, probabil una dintre marile competiții care s-au desfășurat vreodată în țara noastră. Dvs ați făcut parte din acea echipă, o echipă valoroasă…
A.P.: Îmi aduc aminte cu plăcere de acea mare competiție găzduită de România și îmi pare tare rău că nu mai avem capacitatea logistică să o facem din nou… Atunci echipa noastră a avut o performanță formidabilă, întrecând mari puteri ca Țara Galilor sau Scoția și terminând la egalitate cu Franța. A fost un moment cheie al rugby-ului românesc, pentru că la acea vreme a avut o generație bună (cei născuți ca noi între 1974- 1975), generație care poate ar fi trebuit să primească mai multă atenție…
“Îmi doresc să readuc în atenția oamenilor puterea pe care o avea sportul înainte.”
B.M.: Ați fost sportiv, apoi ați devenit manager în sport. Cum ați făcut această trecere?
A.P.: Primul meu contact cu mangeriatul a fost de pe poziția de director adjunct al Complexului Național Sportiv “Lia Manoliu”, iar apoi de pe aceea de director general al aceleiași instituții. A urmat cariera mea de manager, mai întâi ocupând postul de secretar general adjunct la Comitetul Olimpic și Sportiv Român, iar în 2009 am fost ales președinte la Federația Română de Rugby. Această funcție am ocupat-o până am devenit, în anul 2014, președintele Comitetului Olimpic Român. În viziunea mea, managementul sportiv este o meserie pe care trebuie să o practici la maxim. A fi un bun manager nu înseamnă doar să faci niște școli. Da, e important să ai și pregătire bună profesională, o buna calificare, dar contactul cu viața dură din sport te învață foarte multe. Să jonglezi cu problemele, să te bucuri de victorii, dar și să te ridici cu fruntea sus după înfrângeri. Pentru mine, viața de la federație a fost o experiență unică, care m-a ajutat foarte mult în actuala mea activitate la Comitetul Olimpic.
B.M.: Cu ce… vise a candidat Alin Petrache pentru funcția de președinte al COSR?
A.P.: Mi-am dorit să readuc în atenția oamenilor puterea pe care o avea sportul înainte. Am această durere că sportul, mai ales sportul de performanță, nu mai este așa de apreciat. Observ însă că nici interesul pentru mișcare pur și simplu nu mai este așa de pregnant în societatea noastră. A urca niște scări într-un parc înseamnă mișcare, este o modalitate de a pierde vremea, dar a pierde vremea sănătos! Câți mai fac asta?! Observ de asemenea cu tristețe că nu ne mai bucurăm așa de tare la anumite competiții sportive. Viața actuală, în care avem mai mult grija creditelor, în general a problemelor financiare, ne face să uităm parcă frumusețea victoriilor sportivilor noștri. O dată cu venirea mea la Comitetul Olimpic, mânat de această preocupare, de a aduce sportul de calitate în atenția publicului, am și păstrat din ideile bune ale predecesorilor mei, dar am și venit cu proiecte personale.
B.M.: Mai ales “Olimpiada gimnaziilor”…
A.P.: Da! Eu o consider și cred că nu numai eu, cea mai frumoasă competiție românească la nivel școlar, în care sunt implicate în jur de 6.200 de școli gimnaziale la nivel național! E o mare bucurie de a vedea din nou copiii într-o competiție multisport, de a vedea profesorii de educație fizică și sport implicați pentru a face performanță. E mare lucru! Pentru sportul de masă, Olimpiada Gimnaziilor este un mare câștig. Și, sunt convins că, dacă doar 5-10% dintre ei vor pleca spre marea performanță, înseamnă că ne-am atins scopul.
M.B.: Altă preocupare a dvs. și echipei de la COSR?
A.P.: Să găsim o soluție pentru a nu pierde sportivii din cluburile școlare după terminarea liceului. E o mare problemă cu copii care ies din juniorat, pentru că ei ar trebui imediat agrenați într-o echipă de seniori. Anual pierdem sportivi de valoare, cu vârste cuprinse între 18-23 ani. Noi nu avem acea “pătură” de tineret, ca un liant între juniori și seniori. Și încă ceva, la noi nu este ca în alte țări europene, unde junioratul este chiar până la 23 de ani. În orice caz, până nu vom avea o strategie unitară, comună pentru sport nu vom putea rezolva multe dintre problemele cu care ne confruntăm.
“Problemele sportului românesc sunt profunde!”
B.M.: 2016, an de…”foc” olimpic, nu?! Am trecut ușor peste… “cutremurul” din gimnastică, declanșat de necalificarea echipelor naționale? Prima oară când se întâmplă așa ceva din anul 1968. Trist este faptul că s-a întâmplat fix în anul în care vom sărbători, în iulie, 40 ani de la primul 10 din istoria mondială a acestui sport, luat de magnifica Nadia Comăneci în anul 1976…
A.P.: Da, este un an de foc, cu așteptări… Nu, nu am trecut de acest…cutremur cum spuneți. A fost devastator… Trebuie văzute care sunt proiectele de viitor și, la fel, să avem în vedere și aici o strategie unitară. Eu cu un ochi plâng, cu un ochi râd… Sunt trist că s-a întâmplat așa ceva tocmai cu sportul național care ne-a adus, de-a lungul timpului, cele mai multe medalii olimpice și sunt totuși bucuros că avem calificați doi reprezentanți ai gimnasticii românești, fie și la individual, respectiv pe Marian Drăgulescu și pe Cătălina Ponor sau Larisa Iordache. Dar să nu scăpăm din vedere un aspect important: Marian Drăgulescu nu reprezintă viitorul. El înseamnă, totuși, trecutul. Eu sunt convins că el va puncta la Rio, pentru că este determinat, este foarte bine pregătit, atât fizic, cât și mental. Dar repet, el nu reprezintă viitorul. Acesta trebuia reprezentat de colegii de lot ai lui Marian, care nu se vor duce la Rio împreună cu el. La fete avem aceeași situație. Cătălina Ponor este un exemplu pentru mine, pentru noi toți, dar aș fi vrut să fie un exemplu și pentru celelalte fete, într- atât de bun, încât să se califice. Dar măcar ne bucurăm pentru calificarea surprinzătoare de la alte sporturi, cum ar fi handbalul feminin și luptele. În cazul acestui din urmă sport menționat, mă bucur că naturalizările unor sportivi străini au fost de bun augur, pentru că România va fi reprezentată la Rio și de ei și poate ne vor aduce și vreo medalie! În ceea ce privește boxul, am rămas surprins văzând că nu au calificat sportivi într-un număr cum m-aș fi așteptat. Judo cred că la fel, ca și luptele, vor face o figură frumoasă. La rândul său tenisul poate fi o surpriză pentru noi. Important este ca sportivii să fie atunci, la Rio, într-o formă maximă. În orice caz, pot concluziona spunând că problemele sportului românesc sunt profunde. Nu mai avem antrenori bine pregătiți cum erau odată, nu mai avem aceeași cercetare și medicină a sportului. Și nu este bine că se întâmplă asta. Viitorul înseamnă pregătire, bun management.
M.B.: Am stat de vorbă cu sportivul și managerul Alin Petrache, dar ca tată, Alin Petrache ce ne poate spune? Își ține copiii aproape de sport? Am văzut că ați fost împreună cu fata dvs. cea mare și la noi, la Balul Junior Sport…
A.P.: Da, ei participă, alături de mine, la foarte multe evenimente sportive și diverse activități recreative, de joacă, care implică mișcarea. Nu tot timpul trebuie să fie vorba de sport de performanță pentru o dezvoltare armonioasă la copii, ci este suficientă și doar simpla mișcare, de exemplu alergarea într-un parc sub cerul liber.
B.M.: Ce transmiteți copiiilor, cititorilor Revistei JUNIOR SPORT?
A.P.: Să facă mișcare, să meargă la sport, fie și doar de plăcere, nu neapărat de performanță, să cunoască și să respecte marile “icoane” ale sportului românesc. Să înțeleagă că sportul înseamnă în primul rând educație și sănătate, fapt ce trebuie reținut și promovat cât mai mult. Cu cât vor face mai mult sport, cu cât vor participa la competițiile școlare, mai ales la cele de echipă, vor crește frumos și vor ajunge oameni de calitate. Și, normal, să se înscrie, an de an, la Olimpiada Gimnaziilor!
B.M.: Mulțumim mult domnule președinte pentru timpul acordat și mult succes la… Rio!!!
A.P.: Și eu vă mulțumesc!
Fișă personală – Alin Petrache
- S-a născut în 29 octombrie 1976, la București;
- A jucat rugby în linia a treia a pachetului de înaintare, fie ca flanker, fie ca închizător de grămadă (numărul 8);
- A fost format ca jucător la Locomotiva București;
- A participat la Campionatul Mondial de juniori de la București, în 1995, ocupând locul 5 cu echipa României;
- Ca senior, a evoluat mai întâi la Universitatea Timișoara, iar apoi la Dinamo, echipă cu care a cucerit patru titluri de campion și două Cupe ale României. Plecat în Franța, a evoluat la formațiile de primă ligă Racing Club Paris, Bordeaux Begles, RC Toulon și Beziers;
- La echipa de seniori a României a debutat pe 25 aprilie 1998, în meciul câștigat (42-3) cu Olanda, de la București;
- A adunat 30 de selecții pentru “stejari”, marcând cinci încercări. Cu naționala a obținut 16 victorii și a pierdut 14 întâlniri (procentaj de succes 53,33%);
- A jucat împotriva următoarelor națiuni: Olanda (42-3/1998, 39-10/2000, 49-3/2002), Polonia (74-13/1998), Franța (8-62/1999, 20-67/2000), Scoția (19-60/1999, 10-37/2002), Australia (9-57/1999), SUA (27-25/1999), Irlanda (14-
44/1999, 8-39/2002), Maroc (10-18/2000), Spania (25-6/2000, 34-12/2002, 67-6/2002, 31-6/2003), Georgia (23-20/2000), Țara Galilor (9-81/2001, 3-40/2002, 7-66/2004), Anglia (0-134/2001),Portugalia (44- 17/2002, 15-16/2003), Rusia (27-22/2002, 23-12/2003), Italia (17-25/2002, 25-24/2004), Japonia (26-10/2004), Cehia (38-14/2004);
- A fost și căpitan al “stejarilor”;
- A evoluat la ediția din 1999 a Rugby World Cup, la care România a ocupat locul 12. Atunci a marcat unul dintre cele patru eseuri ale “stejarilor” în meciul victorios (27-25) cu SUA;
- A fost director adjunct la Complexul Sportiv “Lia Manoliu” între 2001 și 2005 » a ocupat funcția de secretar general adjunct la Comitetului Olimpic și Sportiv Român între 2005 și 2008;
- A fost ales președinte al Federației Române de Rugby în 2009, ocupând acest post până în 2013;
- A fost vicepreședinte al Autorității Naționale pentru Sport și Tineret din 2012 până în 2013;
- A fost ales președinte al Comitetului Olimpic și Sportiv Român în 2014, fiind cel mai tânăr președinte din istoria acestui for;
- A absolvit Academia Naționale de Educație Fizică și Sport din București (2004), Academia de Înalte Studii Militare București (2005) și Universitatea Națională de Apărare “Carol I” – Colegiul Național de Apărare (2006), dându-și masteratul la ultima instituție de învățământ.
Articol publicat în Revista Junior Sport nr. 4 (apariție iulie 2016)
Autor: Beatrice Mercado, Marian Burlacu
Foto: Arhiva personală a lui Alin Petrache și Marian Burlacu
