Pe 22 martie se sărbătorește Ziua Mondială a Apei și, pentru această zi, echipa Născut pentru Sport a pregătit un articol dedicate… SPORTURILOR NAUTICE!
Acestea sunt împărțite, de către speciliști, în mai multe categorii:
SPORTURI PE APĂ
În această categorie intră:
Caiac-canoe
În cazul acestui sport sport vorbim despre două activități sportive de sine stătătoare, numite după numele ambarcațiunilor cu care sunt practicate – caiac și canoe. Deși ambele vase sunt ușoare și folosesc vâsle nefixate (padele, respectiv pagaie), există deosebiri semnificative între tehnicile folosite pentru navigarea pe apă, dar și între probe și reguli când vine vorba despre competiții. O deosebire esențială între caiac-canoe și alte sporturi nautice? La caiac-canoe, sportivii stau în barcă, nu pe barcă. Cel mai probabil, caiacul își are originile în Groenlanda, unde era folosit de eschimoși la vânătoare, pescuit și transport, în timp ce canoea a fost utilizată în întreaga lume. Primele competiții de sprint la caiac-canoe au fost organizate la Londra, în 1866. Caiac canoe a fost inclus în programul olimpic de la Jocurile Olimpice din 1936 de la Berlin, după ce a fost un sport demonstrativ la cele din 1924 de la Paris. La următoarea ediție a JO, în 1948, la Londra, a fost introdusă și prima probă feminină, la caiac simplu, pe 500 m (C1-500 m). În prezent la JO, la caiac-canoe sprint, la masculin se concurează în următoarele probe: canoe simplu pe 200 și 1000 m (C1-200 m și C1-1000 m), canoe dublu pe 1000 m (C2-1000 m), caiac simplu pe 200 și 1000 m (C1-200 m și C1-1000 m), caiac dublu pe 200 și 1000 m (K2-200 m și K2-1000 m), caiac patru pe 1000 m (C4-1000 m). La feminin, la JO se concurează la caiac simplu pe distanțele de 200 și 500 m (C1-200 m și C1-500 m), la caiac dublu pe 500 m (C2-500 m) și la caiac patru pe 500 m (K4-500 m). În 1972, la Munchen, în programul olimpic au fost incluse probele de slalom, în prezent concurându-se în trei probe masculine – canoe simplu (C-1), canoe dublu (C-2) și caiac simplu (C-1) și una feminină – caiac simplu (C-1). România are un palmares impresionant de medalii obținut de la înființarea acestui sport în Romania și până în prezent. Din 1952, de la cea dintâi participare la JO, sportivi români au lipsit, în premieră, de la întrecerile olimpice de caiac-canoe, în 2016, iar din 1968 până în 1984 au urcat pe prima treaptă a podiumului la fiecare dintre cele cinci ediții ale JO. La Jocurile Olimpice s-au obținut, de-a lungul timpului, zeci de medalii, iar la Campionate Mondiale și Europene s-au obținut de ordinul sutelor. Și ne referim doar la competițiile de senipori! Nume mari, din România, la acest sport? Alexe Dumitru și Simion Ismailciuc sunt sportivii care au deschis drumul pentru România în acest sport, ei fiind primii campioni olimpici – au cucerit aurul la canoe 2 – 1000 m, la JO de la Melbourne 1956, dupa o luptă crâncenă cu adversarii din Ungaria și URSS. Iată, doar cu titlu de exemplu, care sunt deținătorii români ai aurului olimpic: Melbourne 1956 – Leon Rotman (la C1-1000 m), Dumitru Alexe, Simion Ismailciuc (C2-1000 m); Mexico City 1968 – Serghei Covaliov, Ivan Potzaichin (C2-1000 m); Montreal 1976 – Vasile Diba (K1 – 500 m); Munchen 1972 – Ivan Potzaichin (C1 – 1000 m); Moscova 1980 – Ivan Potzaichin, Toma Simionov (C2-1000 m); Los Angeles 1984 – Ivan Potzaichin,Toma Simionov (C2-1000 m), Agafia Constantin, Tecla Marinescu, Nastasia Nichitov, Maria Ștefan (C4-500 m); Sydney 2000 – Florin Popescu, Mitica Pricop (C2-1000 m).
Canotaj
În acest sport, se folosesc ambarcațiuni cu vâsle sau rame fixe. Canotajul poate fi practicat individual sau în echipe de până la 8+1 sportivi. Începuturile canotajului sub formă de întrecere între ambarcațiuni trebuie căutată în primele concursuri care au avut loc în anul 1315, sub formă de “regatta”, la Veneția, sau 1642 regata Malta, apoi 1698 Gravesend Town Regatta (Marea Britanie) etc. Primul Campionat European Masculin, care a fost organizat de FISA, a fost în 1893 pe lacul Orta – Italia, iar în 1954 la Amsterdam s-a desfășurat primul Campionat European Feminin. Ultima ediție a Campionatelor Europene s-a desfășurat în 1973 la Moscova, iar din 1974 se desfășoară numai Campionate Mondiale, atât la probele feminine, cât și la cele masculine. În 1962 are loc la Lucerna – Elveția – prima ediție a Campionatelor Mondiale pentru Seniori, iar pentru Juniori la Ioanina – Grecia – în 1970. Pentru probele Feminine de Senioare primul Campionat Mondial are loc în 1974 la Lucerna – Elveția, iar pentru Junioare în 1978 la Belgrad. Întrecerile de canotaj au avut loc la toate edițiile JO (doa la Atena, din 1896 nu deoarece atunci au fost anulate competițiile, din cauza unei furtuni). Competiția feminină de canotaj a fost acceptată la JO de la Montreal din 1976, iar în 1996, la Atlanta, au fost introduse ambarcațiunile ușoare. În prezent, în programul olimpic sunt incluse șase probe atât masculine, cât și feminine: simplu vâsle (1x), dublu vâsle (2x), dublu vâsle categorie ușoară (2x), patru vâsle fără cârmaci, opt rame cu cârmaci (8+), doi rame fără cârmaci (2-) și două probe doar masculine: patru rame fără cârmaci (4-), patru rame categorie ușoară fără cârmaci (4-). Istoria canotajului românesc a început în secolul XIX, în anul 1864 când un grup de tineri studenți din Timișoara, întorși din străinatate de la studii, au înființat pentru plăcerea lor, „Societatea de luntrișoare”. Prima participare românească la o competiție oficială internațională este semnalată în anul 1932 la Campionatul European de la Belgrad, ca apoi în 1933 la Campionatul European de la Budapesta, România a fost reprezentată în două probe masculine 4+ si 2x.România a participat, pentru prima dată, la întrecerile olimpice de canotaj în 1952 – la JO de la Helsinki, iar până în prezent nu a lipsit decât de la Jocurile din 1956. Echipajele noastre feminine au deținut supremația la JO din 1980 până în 2004, punctul culminant fiind atins în 1984, la Los Angeles, unde canotoarele noastre au cucerit cinci titluri olimpice. Iată cine sunt campionii olimpici ai României la canotaj! Moscova 1980 – Sanda Urichianu Toma (simplu vâsle 1x); Los Angeles 1984 – Rodica Arba-Puscatu, Elena Horvat (doi rame 2-), Petru Iosub, Valer Toma (doi rame 2-), Elisabeta Lipă, Marioara Popescu (dublu vasle 2x), Chira Apostol, Maria Fricioiu, Olga Homeghi, Viorica Ioja, Florica Lavric (patru rame cu cârmaci 4+), Ioana Badea, Sofia Corban, Ecaterina Oancia, Anisoara Sorohan, Titie Maricica Taran (patru vâsle cu cârmaci 4x+), Valeria Răcilă (simplu vâsle 1x); Seul 1988 – Rodica Arba-Puscatu, Olga Homeghi (doi rame 2-); Barcelona 1992 – Dimitrie Popescu, Dumitru Raducanu, Iulica Ruican, Nicolae Taga, Viorel Talapan (patru rame cu cârmaci 4+), Elisabeta Lipă (simplu vâsle 1x); Atlanta 1996 – Constanta Burcica, Camelia Macoviciuc (dublu vâsle ctg. ușoară L2x), Veronica Cochela, Liliana Gafencu, Elena Georgescu, Doina Ignat, Elisabeta Lipa, Ioana Olteanu, Marioara Popescu, Doina Tudora Spircu, Anca Tanase (opt rame cu cârmaci 8+); JO Sydney 2000 – Georgeta Andrunache și Doina Ignat (doi rame 2-), Angela Alupei, Constanta Burcica (dublu vâsle ctg. ușoară L2x), Georgeta Andrunache, Veronica Cochela, Maria Magdalena Dumitrache, Liliana Gafencu, Elena Georgescu, Doina Ignat, Elisabeta Lipă, Ioana Olteanu, Viorica Susanu (opt rame cu cârmaci (8+); Atena 2004 – Georgeta Andrunache, Viorica Susanu (doi rame 2-), Angela Alupei, Constanta Burcica (dublu vâsle ctg. ușoară L2x), Georgeta Andrunache, Aurica Barascu, Rodica Maria Florea, Liliana Gafencu, Elena Georgescu, Doina Ignat, Elisabeta Lipa, Ioana Cristina Rotaru, Viorica Susanu (opt rame cu cârmaci 8+); JO Beijing 2008 – Georgeta Andrunache, Viorica Susanu (doi rame 2-).
Yachting
La Yachting se folosesc ambarcațiuni cu vele de dimensiuni medii. Tehnicile utilizate pentru practicarea acestuia nu sunt ușor de învățat sau de stăpânit, și necesită o investiție semnificativă. Prima consemnare a termenului „jaght” apare în anul 1599 într-un dicționar olandez-latin, desemnând o ambarcațiune ușoară și rapidă, de război, comerț sau agrement. Prima referință ca iahting de agrement apare pe vremea regelui Carol al II-lea în anul 1660. Prima regată are loc în anul 1661, pe distanța Greenwich-Gravesend, între iahturile regale Catherin și Anne. Primul club de iahting ia ființă în 1813 la Londra cu denumirea „The Yacht Club”. În anul 1820 devine “Royal Yacht Club”, iar în anul 1830, devine “Royal Yacht Squadron”. Este introdus la Jocurile Olimpice de vară din 1900, Paris, Franța. În 1921 yachtingul intră oficial în România odată cu înfiinţarea Yacht Club Român, precursorul Yacht Club Regal Român, patronat de Regele Ferdinand.
Kitesurfing
Kitesurfing-ul, denumit și Kiteboarding, este un sport nautic de suprafață care cuprinde tehnici și practici din mai multe activități, precum windsurfing, zborul cu parapanta, wakeboarding, gimnastică sau navigare. Kitesurfing-ul depinde de foarte mult de direcția și puterea vântului, pentru a naviga în cele mai bune condiții pe placa de kitesurf, dar și de puterea de concentrare a sportivului, pentru a controla zmeul cât mai bine.
Rafting
Rafting-ul mai este denumit și vâslirea pe ape repezi și presupune coborârea pe râuri de munte cu bărci pneumatice. Acesta se practică în echipe de două sau mai multe persoane și este considerat, și el, un sport extrem ce necesită abilități bine dezvoltate.
Jet ski
Numele vine de la tipul de ambarcațiune, care în română se traduce prin scuter acvatic. Acesta poate fi folosit pentru relaxare și distracție, dar și pentru servicii de salvamar, de exemplu. Prin intermediul lui, poate fi atinsă o viteză destul de însemnată, iar virajele strânse și felul în care poate fi manevrat atrag mulți pasionați de sporturi nautice, dar și amatori dornici de senzații tari.
Schi nautic
Pentru această activitate pe apă este nevoie de schiuri, asemănătoare cu cele utilizate la sporturile de iarnă. Cel care le folosește este tras de către o barcă cu motor sau de un jet ski, pentru a putea naviga pe suprafața apei. Echipamentul potrivit, precum un combinezon sau articole vestimentare confecționate din neopren sunt recomandate, atât pentru că oferă mai mult confort, cât și pentru protecție. La competiții, există mai multe probe ale acestui sport nautic, printre care se numără slalom, tricks, sărituri sau curse.
Wakeboarding
Wakeboarding-ul este corespondentul acvatic al snowboarding-ului. Sunt folosite aceleași principii precum cele ale schiului nautic, doar că este utilizată o placă specială de wakeboarding. Și aici este recomandat să porți cască de protecție și vestă.
Surfing
Acest sport nautic este orginar din Hawaii și presupune plutirea și navigarea pe crestele valurilor cât mai înalte. Echilibrul este elementul principal de care ai nevoie pentru a practica surfing-ul, având în vedere că activitatea implică șederea în picioare pe placa de surf. În general, cele mai bune valuri pentru această activitate sunt cele ale oceanului, însă începătorii se pot antrena în mare sau în bazine amenajate artificial.
Windsurfing
Pentru și mai multă adrenalină, antrenare a condiției fizice și a abilităților, poți încerca windsurfing-ul. Sportul acvatic combină surfing-ul și cunoștințele de navigație, prin folosirea unei planșe cu velă, ce depinde de vânt pentru a face navigarea posibilă. Ca activitate, este foarte asemănătoare cu surf-ul clasic.
SPORTURI PE APĂ
a. Înotul
Indiferent de stilul în care alegi să înoți – bras, fluture, craul sau pe spate – este garantat că te vei relaxa și că te vei simți foarte bine, fie că ești în piscină sau în ocean! Înotul este documentat încă din perioada preistorică.
Primele atestări ale înotului sunt desenele de pe zidurile cetății Vadi Sari din deșertul libian cu o vechime de 9000 de ani, ce prezintă oameni înotând. Referințe scrise datează din jurul anului 2000 î.Hr. În Grecia antică, înotul se practica și era folosit în educația fizică a tinerei generații, precum și în scop utilitar. Grecii se scufundau pentru pescuitul coralilor, bureților, stridiilor etc., pentru verificarea și repararea chilelor vaselor, iar unele descoperiri arheologice atestă că la romani înotul s-a practicat în scop militar dar și igienic, în terme unde erau bazine în care apa avea temperatură diferită. Alte documente dovedesc faptul că în Japonia anului 36 î.Hr. se organizau mari competiții de înot, iar la curtea imperială din Beijing se făceau demonstrații de înot. Unele informații transmise de-a lungul vremii atestă că în Anglia, în anul 730 d.Hr. au fost organizate întreceri de înot la Beawulf Epos. Există mai multe categorii de înot – înot recreativ, înot aplicativ (este utilizat în activitățile de muncă legate de mediul acvatic și în cele de salvamar, de salvare de la înec), înotul terapeutic (este utilizat în scopul recuperării neuro-motorii, în tratamentul unor afecțiuni nervoase, cardio-vasculare, respiratorii, etc.), natație (aici avem înotul sportiv – competițional, polo pe apă, sărituri în apă, înot sincron). Pe lângă acestea ar mai putea fi incluse înotul cu labe, Pe lângă acestea, ar mai putea fi incluse înotul subacvatic, înotul de fond (maratonul nautic), înotul masters sau înotul în ape înghețate.
Să ne referim, pe scurt, doar la câteva dintre ele:
Înotul sportiv
Înotul competițional în Europa a debutat în jurul anului 1800, utilizându-se în principal procedeul bras. În 1873, John Arthur Trudgen a introdus procedeul „trudgen” în competițiile de înot din vest, copiind procedeul craul practicat de indigenii americani. Datorită aversiunii britanice pentru stropit, Trudgen a înlocuit mișcarea de picioare alternativă caracteristică procedeului craul cu o mișcare de forfecare. Înotul a devenit disciplină olimpică în cadrul primelor Jocuri olimpice moderne din Atena în 1896. În 1902, Richard Cavill a introdus procedeul craul în occident. În 1908, a fost înființată federația internațională de înot (Fédération Internationale de Natation – FINA). Procedeul „fluture” a fost dezvoltat în anii 1930, fiind în prima fază o variantă a procedeului bras, până când a fost acceptat ca și procedeu separat în anul 1952. România se poate mândri cu o tradiție a marii performanțe la acest sport. JO de la Helsinki 1952 marchează participarea primului român la o astfel de o competiție – Iosif Novak (a obținut locul 26 la proba 100m Liber). Edițiile altor J.O. s-au încheiat cu rezultate notabile pentru Românai, cum ar fi: JO de la Melbourne 1956 – Al. Popescu a fost primul finalist român (locul VIII la proba 200m Fluture); Moscova 1980 – Carmen Bunaciu (locul IV la 100m și 200m Spate); Los Angeles 1984 – Anca Pătrășcoiu (medalia de bronz la proba 200m Spate – prima medalie olimpică pentru înotul românesc); Sydney 2000: Diana Mocanu cucerește, pentru prima dată în istoria natației românești, două medalii olimpice de aur, la proba 100m. spate (1’00″21), proba în care stabilește, în premieră, un nou record olimpic (în același timp și record european) și la 200m Spate, Beatrice Coada-Caslaru (medalia de argint la 200m Mixt și medalia de bronz la 400m Mixt); Atena 2004: Camelia Potec (medalia de aur la 200m Liber), Răzvan Florea (medalia de bronz la 200m Spate – primul îotător român medaliat la Jocurile Olimpice).
Polo pe apă
Waterpolo-ul este la fel ca handbalul, doar că se desfășoară în apă. Pentru a-l juca, este nevoie de două echipe, fiecare formate din 7 oameni (6 jucători + portar). Este cel mai vechi sport de echipă jucat la toate edițiile Olimpiadelor sportive de vară, din 1900, de când a fost introdus ca sport olimpic. Fondatorul polo-ului pe apă este englezul William Wilson, născut la Londra, în anul 1844, din părinți scoțieni. Primul joc de polo pe apă s-a desfășurat pe 14 iulie 1876, la “Bournemouth Premier Rowing Club”, terenul de joc fiind amenajat între două diguri. Prima țară din Europa în care s-a jucat polo a fost Belgia, în anul 1888. Au urmat Germania și Austria din 1894, Franța din 1897, Italia din 1900, Ungaria și Suedia din 1906. Polo pe apă ajunge și peste ocean, în S.U.A., unde John Robinson organizează prima echipă, „Boston Athletic Association”, în anul 1888. Primul regulament de înot și polo s-a publicat în anul 1931, iar prima școală de arbitri a luat ființă în anul 1934. După al doilea război mondial, jocul de polo pe apă a evoluat continuu. Debutul olimpic al waterpolo-ului a fost la ediția de la Paris, din anul 1900, acolo unde s-au aliniat Marea Britanie, Belgia și Franța, iar finala dintre Marea Britanie și Belgia s-a terminat cu scorul de 7-2 pentru englezi. Poloiștii din Marea Britanie s-au impus și la următoarele ediții ale Jocurilor Olimpice, câștigând de o manieră categorică la Jocurile Olimpice de vară din 1908, cei din 1912 și cei din 1920. Primul meci în care s-au întâlnit două echipe feminine a avut loc în anul 1906 în orașul Harlem, Olanda. În anul 1921, în Danemarca a luat ființă prima echipă feminină. În România, primele echipe de polo au apărut la Cluj, Timișoara, Târgu Mureș. Cu ocazia zilei marinei, în anul 1924, la Constanța s-a desfășurat prima competiție de polo, cu participarea a 3 echipe. În București, primele echipe au apărut în anul 1929 (TCR și Sportul Studențesc), iar numărul lor a crescut o dată cu darea în folosință a bazinului de la ștrandul Kiseleff (Tineretului). În anul 1952, la Jocurile Olimpice de la Helsinki, România este prezentă pentru prima dată cu o echipă de polo.
Sărituri în apă
Săriturile în apă pot avea loc de pe o platformă sau trambulină, amplasate deasupra unui bazin sau a unei piscine. În timpul acestora, se execută salturi și mișcări complexe de rotire, iar amatorii nu sunt sfătuiți să încerce săriturile fără antrenament în prealabil. Probele de concurs pentru sărituri în apă sunt aceleași la masculin și feminine sunt: trambulină 1 m, trambulină 3 m, platformă 10 m, sincron trambulină 3 m, sincron platformă 10 m. Săriturile în apă s-au dezvoltat din gimnastică în secolul al XVIII-lea, în Suedia și Germania. Au fost incluse prima dată în programul Jocurilor Olimpice din 1904 la Saint Louis, iar la Jocurile Olimpice de vară din 1908, au fost introduse săriturile de la trambulină și platformă. Din 1912, de la Jocurile Olimpice de la Stockholm, au fost acceptate oficial și competițiile feminine. n Bucuresti în anul 1916 au avut loc antrenamente ale săritorilor în apă, iar în 1922 a apărut primul cod de punctaj al săriturilor în apă și clasificarea pe categorii a săritorilor. În 1923, săriturile în apă sunt prezente într-un concurs național de înot organizat la Băile Felix. Au mai fost organizate concursuri la Oradea, București, Cluj, Sibiu. În anul 1928 are loc primul campionat național numai la masculin, iar în anul 1937 și la feminin. Primul campion național a fost sportivul Torok, în 1928. Bazinele de înot care s-au construit în special după 1930, erau dotate și cu trambuline, ceeace a oferit condiții pentru practicarea și organizarea de competiții de sărituri în apă. Activitatea competițională internațională a debutat cu Balcaniada din 1946, desfășurată la Split, Yugoslavia. Perioada 1950-1980 reprezintă o etapă de consolidare și afirmare pe plan intern a acestui sport, în special în rândul copiilor și juniorilor. În 1969 se introduc în program săriturile de la trambulina de 1 m, iar din 1995 probele de sărituri sincron. În prezent, se organizează campionate naționale în fiecare an, în bazin acoperit și descoperit. România a fost reprezentată la întrecerile olimpice de sărituri în apă la Jocurile Olimpice din 1972, 1980, 1992, 1996, 2000, 2004 și 2008. O disciplină aparte la categoria sărituri în apă o reprezintă Săriturile în apă sincron. Acestea au fost introduse prima dată la Jocurile Olimpice de vară din 2000, de la Sydney. Competiția de sărituri sincron implică 2 sportivi care sar în mod simultan de la trambulină sau platformă. Competiția are ca scop să aprecieze cât de bine este sincronizată perechea de săritori și cât de bine execută fiecare săritura respectivă. Printre cei mai buni săritori în apă se află și un român – Constantin Popovici. El a devenit unul dintre cei mai buni săritori în apă din lume. La capitolul sărituri în apă trebuie menționate și săriturile în apă de pe stânci, de la mare înălțime (Cliff diving). Acesta este sportul extrem tot mai popular în întreaga lume. Varianta mai periculoasă a săriturilor menționate anterior, Cliff diving-ul este un sport nautic practicat de profesioniști. Orice mișcare greșită poate duce la accidente grave, așadar, pentru siguranța sportivului, este foarte important să se ia măsurile de precauție necesare, iar activitatea să fie desfășurată în cele mai bune condiții. Una dintre cele mai cunoscute competiţii din lume este Red Bull Cliff Diving, unde se întrec cei mai buni sportivi din lume, sărind în apă de pe stânci aflate la înălţimi ameţitoare. La concurs isu parte bărbaţi, dar şi femei. Aşa cum spune şi numele, pentru acest concurs înotătorii trebuie să sară de pe stânci aflate la înălţimi ameţitoare – 28 de metri pentru bărbaţi şi 20 de metri pentru femei.
Înotul în ape înghețate
Aici România se mândrește cu performanța lui Paul Georgescu, campion mondial în ape înghețate, care, de exemplu, a stabilit 4 recorduri mondiale după ce înotat o milă la Cercul Polar.
SPORTURI SUB APĂ
Scufundări
Acest termen cuprinde mai multe activități asemănătoare, ce se diferențiază, însă, în funcție de scop, adâncime sau echipamentul folosit. Persoanele care le încearcă sunt fascinate de sentimentul de imponderabilitate și de ocazia de a observa creaturi marine și alte vietăți ce trăiesc într-un mediu total diferit de ambientul de la suprafață. Un nume celebru legat de scufundări este Guillaume Néry. Studiile arată că organismul uman nu poate rezista sub apă la adâncimi mai mari de 100 de metri. De douăzeci de ani, Guillaume Néry demonstrează contrariul pentru că, spune el, limitele de multe ori sunt doar mentale. Pe când era copil, visa să devină astronaut. Nu i-a ieșit, nu a ajuns niciodată în spațiu, a ajuns însă să exploreze, la polul opus, adâncurile mărilor și oceanelor. A făcut o profesie și un stil de viață din asta și a mai bătut și câteva recorduri mondiale. La 20 de ani devenea cel mai tânăr deținător al recordului de scufundare liberă, până la 87 de metri adâncime. În 2011, devenea campion mondial de scufundare liberă AIDA, în Kalamata, Grecia, iar cel mai bun record personal l-a atins la 126 de metri prin scufundare liberă cu greutate constantă. A fost de patru ori campion mondial la free diving și a bătut mai multe recorduri naționale, în Franța, țara sa natală. De trei ani s-a retras din activitatea competițională ce ține de doborârea de recorduri, dar nu a renunțat de tot la concursuri, se antrenează zilnic și face în continuare scufundări libere pentru experiențe personale și pentru proiecte de film, în diverse locuri ale lumii. A luat această decizie deoarece, în 2015, în timpul unei competiții, organizatorii au făcut o greșeală ce-i putea fi fatală, a ajuns până la 139 de metri adâncime, a făcut blackout și i-au fost afectați plămânii, dar a avut norocul să supraviețuiască, cu daune minore asupra sănătății. El este cel mai tânăr deținător al recordului de scufundare liberă pentru o scufundare la – 87m, la vârsta de 20 de ani (2002). De patru ori a bătut recordul mondial la scufundare liberă, iar cel mai bun record personal l-a atins la la 126 m prin scufundare liberă cu greutate constantă (2015).
Scufundări libere
Scufundările libere sunt cele care nu necesită utilizarea unui aparat autonom de respirat sub apă, ci se bazează pe ținutul respirației cât mai mult timp posibil. De obicei, se desfășoară la adâncimi mici sau medii, în funcție de pregătirea persoanelor. O mare performanță la scufundări libere a avut-o, în 2014, înotătorul egiptean Gamal Gabr, care a stabilit un nou record mondial la scufundare autonomă, după care a reuşit să coboare la o adâncime de 332,35 metri, cu ajutorul buteliilor şi fără asistenţă, în Marea Roşie, la Dahab, în apropierea coastelor Egiptului, a anunţat vineri Guinnes Book of Records. Gabr a stabilit această performanţă în numai 12 minute, dar a avut apoi a avut nevoie de 15 ore pentru revenirea la suprafaţă, respectând palierele de decompresie.
Snorkeling
Acest sport extrem reprezintă o activitate de scufundare și înot la suprafața apei sau la adâncimi mici. Necesită un echipament special, format din vizor, labe de înot, tub de respirat și costum din neopren, dacă are loc în ape mai reci. Se respiră prin intermediul tubului, o parte din acesta ieșind la suprafață și făcând posibilă alimentarea cu aer. Se poate practica atât în întinderi de apă dulce, cât și pe mare sau în ocean și este considerat un sport acvatic cu risc redus, destul de sigur, mai ales pentru persoanele care știu să înoate și care nu se tem de astfel de aventuri.
Vă invităm să vizionați această incursiune prin spoturile ce au loc pe și în apă:
