Luptele

Istoria sporturilor

Luptele ocupă locul 5 într-un clasament all-time al contribuției sporturilor la zestrea olimpică a țării noastre. Aflat printre sporturile care s-au practicat în țara noastră încă din secolul al XIX-lea, luptele s-au dezvoltat îndeosebi după război, când, atât practicanții stilului clasic (greco-romane), cât și cei de la libere, au obținut importante succese la Jocurile Olimpice, Mondiale și Europene. De asemenea, în ultimii ani, la rampă au ieșit și fetele. Iar anul acesta, la Rio, după o așteptare de 24 de ani, Albert Saritov a adus o nouă clasare olimpică pentru România în turneul olimpic de lupte.

Istoria luptelor se pierde în negura timpurilor, acest sport fiind, dacă nu cel dintâi practicat, atunci măcar unul dintre cele mai vechi. O frescă de dimensiuni mari ce a fost descoperită la Beni-Hassan, în zona fluviului Nil, și datând de peste 3.500 de ani, prezintă scene de luptă. În Grecia Antică, spartanii au fost printre primii care au practicat luptele. Sportivii de atunci se înfruntau goi, având doar o centură la brâu, iar pe trup își dădeau cu ulei. O formă de lupte, inclusă și în programul Jocurilor Olimpice antice, a fost pancrațiul. Aceasta permitea orice procedee, unele chiar mortale, cu excepția mușcăturii și a scoaterii… ochilor.

Printre legendarii practicanți ai acestei discipline s-a numărat Milon din Crotona. Discipol al lui Pitagora, acesta a obținut primul titlu olimpic la lupte în 540 înainte de Christos. Apoi a cucerit alte șase, precum și 7 la Jocurile Pytice din Delphi, 9 la Jocurile din Nemeea și 10 la Jocurile Istmice din Corint. Și în restul Europei au existat diverse forme de lupte, ele deosebindu-se prin regulile adoptate în fiecare regiune. În Evul Mediu, există numeroase scrieri care vorbesc despre luptători, acestea fiind semnate, printre alții, de Fiore dei Liberi (cca 1350 – cca 1420 / Italia), Ott Evreul (Germania) sau Sigmund Ringeck (Germania). Au apărut, de asemenea, și diverse tratate de lupte, cele mai cunoscute fiind realizate de germanii Nicolas Petter, în 1674, și Jean-George Pasche, în 1657. În secolul al XIX-lea, în Franța s-au ilustrat numeroși luptători de valoare. Născut în 23 iunie 1864, la Sorgues, Paul Pons (a murit în 13 aprilie 1915) fusese poreclit “Colosul” datorită staturii și forței sale. În 1898, el a devenit primul campion mondial la lupte, învingându-l pe rusul Pitlazinski în timpul unei competiții organizate de “Le Journal des Sports”. Acel succes i-a permis lui Pons să-și deschidă o sală la Paris și să țină cursuri acolo. Spre sfârșitul vieții, el a contribuit la apariția, sub egida editurii Pierre Lafitte din Paris, a unui manual cu 370 de pagini intitulat “Istoria luptelor”. Tot în secolul al XIX-lea, și tot în Franța, au devenit faimosi frații luptători Marseille, care făceau reprezentații într-o trupă ambulantă. Morar de meserie, Henri a decis într-o bună zi a anului 1853 să plece la Paris pentru a-l înfrunta pe Joseph Arpin, cunoscut drept “Arpin Teribilul”. Lupta s-a desfășurat în Sala Montesquieu și a fost câștigată de sportivul din Provence. Și cum nici fratele său mai tânăr, Jean Baptiste, n-a putut sta deoparte cei doi au cutreierat mai apoi Europa, luptând în diverse arene de circ în special.Cum au locuit o vreme în Lapalud, cei doi frați au fost cunoscuți drept “Morarul din La-Palud” (Henri), respectiv “Leul din La-Palud” (Jean Baptiste). Fratele cel mare a fost înmormântat în această localitate, iar pe piatra funerară s-a scris: “Aici odihnește Henri Marseille, zis și Morarul din Lapalud, campion la lupte greco-romane care, prin forța și curajul său, a dus foarte departe renumele satului său…“. Incluse în categoria sporturilor de combat, luptele se împart, în acest moment, în trei ramuri (sau stiluri): greco-romane, libere și feminin. În principal, acestea cuprind o serie de procedee prin care doi adversari se înfruntă, scopul principal fiind de a-ți pune oponentul la sol, cu umerii lipiți de saltea (tuș), sau de a aduna puncte. Regulile diferă în funcție de stiluri. Fondată în 1905, Federația Internațională de Lupte (FILA) și-a schimbat numele în United World Wrestling (UWW) în 2014. La acest organism sunt afiliate 176 de foruri naționale. Pe lângă stilurile incluse și în programul olimpic (libere, greco-romane și lupte feminin) există și altele precum luptele pe plajă, grappling sau pancrațiu, ultimul derivând din disciplina antică. UWW a încheiat, de-a lungul timpului, acorduri de parteneriat cu alte organizații internaționale precum federațiile internaționale de lupte celtice, de lupte Khanty-Mansi sau ale popoarelor din Iakuția. Sediul Federației Internaționale de Lupte se află la Corsier-sur-Vevey, în Elveția, iar președintele acesteia este Nenad Lalović. La Jocurile Olimpice de vară, luptele au fost incluse în program încă de la prima ediție, de la Atena, în 1896. Și de atunci, cu o singură excepție (Paris 1900), au figurat de fiecare dată printre sporturile olimpice. Deloc întâmplător că această disciplină a fost prezentă încă de la ediția ateniană, acest sport, prin stilul greco-roman, fiind practic o reîncarnare a luptelor din Grecia Antică. În ceea ce privește luptele libere, ele au fost incluse mai târziu în programul olimpic. Iar acea decizie, luată la Sesiunea Comitetului Internațional Olimpic (CIO) de la Paris, din 1901, a fost justificată prin faptul că acel stil avea o popularitate mare îndeosebi în SUA și în Marea Britanie. La prima ediție a Jocurilor, de la Atena, s-a ținut un turneu comun de lupte, fără să se ia în calcul greutatea sportivilor. La Saint-Louis, în 1904, au existat șapte categorii de greutate. Iar la Londra, în 1908, s-a făcut prima departajare între greco-romane (4 categorii de greutate) și libere (5 categorii). Ulterior numărul categoriilor a crescut, ajungându-se la opt pentru fiecare stil la ediția dîn 1948, găzduită tot de capitala Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. În 1972, la Munchen, programul olimpic de lupte s-a modificat din nou în sensul că numărul categoriilor a crescut la zece atât la greco-romane, cât și la libere. În contextul în care sportul a cunoscut un proces de globalizare, iar la Jocurile Olimpice de vară au participat tot mai multe țări, și numărul sportivilor a tot crescut. Criticat deseori pentru faptul că a dat competiției un aspect de gigatism, CIO a fost nevoit fie să elimine unele sporturi, fie să reducă numărul de probe. Din acest motiv, la Sydney, în 2000, numărul categoriilor de greutate ale turneului olimpic de lupte a fost redus la opt pentru fiecare stil. Iar apariția luptelor feminine a făcut ca la Atena, în 2004, procesul să continue (până la ediția din acest an au fost șapte categorii de greutate atât pentru greco-romane, cât și pentru libere, precum și patru pentru fete). La Rio, s-a stabilit o egalitate perfectă între stiluri, fiecare având acum câte șase categorii: greco-romane – 59 kg, 66 kg, 75 kg, 85 kg, 98 kg și 130 kg; libere – 57 kg, 65 kg, 74 kg, 86 kg, 97 kg și 125 kg; feminin – 48 kg, 53 kg, 58 kg, 63 kg, 69 kg și 75 kg. Este de amintit, totodată, că s-a pus chiar probleme scoaterii luptelor din programul olimpic… Ceea ce a stârnit numeroase critici, mai cu seamă că, așa cum spuneam, acest sport își are originea încă din antichitate. În 8 septembrie 2013, la cea de-a 125-a Sesiune CIO, care s-a desfășurat la Buenos Aires, s-a decis, prin vot, menținerea luptelor în programul olimpic al edițiilor din 2020 și 2024. Tot la Jocurile Olimpice s-a consemnat și stabilirea unor limite de timp în ceea ce privește disputele de la lupte. Și aceasta după ce la Stockholm, în 1921, semifinala de la categoria 75 kg, contând pentru greco-romane, a durat mai bine de unsprezece ore, cu o pauză de doar 30 de minute… Atunci estonianul Martin Klein s-a impus în fața finlandezului Alfred Asikainen, însă, epuizat (disputa a avut loc în aer liber, pe soare…), n-a mai fost capabil să stea în picioare la finala de a doua zi. Din acest motiv, la ediția din 1924 a Jocurilor s-a adoptat limita de timp. Astăzi, o confruntare durează două reprize a câte trei minute fiecare. În țara noastră, primele întreceri de lupte sunt cunoscute sub numele de trânte. Iar în timp ce în Transilvania și în Banat ele au luat aspectul unor dispute sportive, în restul țării erau incluse îndeosebi în reprezentațiile de circ. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, de pildă, la Circul Sidoli din București s-au ilustrat diverși luptători din Europa de Vest. Francezul Doublier, de pildă, devenise faimos datorită faptului că lupta cu o mască pe cap… La începutul secolului al XX-lea apar și primii luptători români, printre ei figurând și un anume Mitică Dona, care avea să câștige mai apoi “Campionatul român” după ce l-a învins pe Clorento, un sportiv de culoare. Nu era o competiție sportivă de talia și cu regulile de astăzi, ci una care se ținea ad-hoc. Tocmai de aceea, la acea vreme s-au ținut mai multe “campionate” într-un singur an… În 1905, Societatea Română de Arme, Gimnastică și Dare la Semn “Tirul” organizează, în cadrul unei serbări anuale, și o întrecere de lupte, care este câștigată tot de Dona – acesta devenise atât de faimos în România încât este invitat să dea reprezentații la Varșovia. În timp scurt, popularitatea atinsă de noul sport face ca în cadrul unei expoziții desfășurate la Filaret, în 1906, să se țină o nouă competiție. Potrivit ziarelor din acele timpuri ea este anunțată drept “Campionatele lumii”… Poate pentru că la ea s-au înscris luptători din mai multe țări europene, inclusiv francezul Paul Pons. Poate fiindcă întrecerea a fost organizată de ziarul parizian “l’Auto”, precursor al cotidianului de astăzi “l’Equipe”. Competiția a fost câștigată, firesc de Pons, în timp ce românul Gheorghe Preoțescu a obținut premiul de consolare. Anul 1906 este socotit, totodată, drept cel mai important din istoria luptelor de la noi, tot atunci desfășurându-se și “Campionatul României”, la care din cei 26 de sportivi participanți doar 8 erau autohtoni. În perioada ce a urmat s-a consemnat o răspândire a luptelor în țară. La Craiova, de pildă, s-a organizat un turneu de greco-romane în cadrul serbării societății “Viitorul”. Cum de altfel a avut loc unul și în Brăila. Cu toate acestea, până la Marea Unire tot Transilvania a fost zona geografică, una despărțită la acea vreme de România, în care acest sport s-a dezvoltat frumos în orașe precum Arad, Oradea, Timișoara sau Satu Mare. După război, în 1919, câțiva luptători români participa la turneul din cadrul Jocurilor Interaliate de la Paris, însă fără a obține cine știe ce rezultate. Anul 1921 consemnează organizarea primei ediții a Campionatului Național la lupte greco-romane. Cum în cadrul Federației Societăților Sportive din România (FSSR) nu exista, la acea vreme, o comisie de specialitate, de desfășurarea acestei competiții s-au ocupat conducătorii clubului Chinezul din Timișoara… De altfel, lipsa unui for conducător n-a rămas fără urmări, respectiva întrecere nemaiavând loc în anii următori. Abia în 1925, și tot la Timișoara, se țin din nou Naționalele, la ele participând 53 de sportivi din orașul gazdă, Oradea, Arad, Brașov, Petroșani și Reșița. Un alt eveniment important din istoria luptelor se produce în 23 noiembrie 1930. Atunci, potrivit autorilor lucrării “Sportul românesc de-a lungul anilor” (Emil Ghibu și Ion Todan), la Oradea, a luat ființă Federația Română de Lupte și Haltere. La început, ea a acționat ca un comitet provizoriu și în 1932 a căpătat oficial statutul de federație. În același an, luptătorii noștri câștigă o confruntare cu Gheorghe Berceanu, pe cea mai înaltă treaptă a podiumului cei maghiari. Și tot atunci se consemnează și prima participare a României la Campionatul Balcanic de la Istanbul, aflat la cea dintâi ediție – țara noastră a ocupat locul 2 după Turcia, fiind câștigate două titluri prin Borlovan (categoria ușoară) și Kondorosi (categoria grea). Pe lângă participările internaționale, în 1937 apare și Campionatul Național pe echipe, competiție la care sunt reprezentate orașele în care luptele erau dezvoltate: Lugoj (două), Cluj, Oradea, Reșița și Timișoara. După acest an, s-a consemnat un nou regres, acest sport fiind întreținut în special de asociațiile sportive muncitorești. Intrarea României în război avea să influențeze negativ și dezvoltarea acestui sport. Așa se explică, de pildă, că în 1943 s-a organizat cu mare dificultate Campionatul Național, la Reșița, la el participând luptători din localitate, precum și unii din două orașe apropiate, Lugoj și Timișoara. Perioada postbelică a coincis cu dezvoltarea luptelor, care, așa cum spuneam, era socotit la noi drept un sport simpatizat de oamenii munci și sprijnit de sindicate. Deloc întâmplător, în 1947 s-au organizat Campionatele Naționale Sindicale. Tot atunci a avut loc prima ediția a competiției similare a juniorilor, la Lugoj, și Cupa României pe echipe, la Arad. Pe lângă cluburile și asociațiile sindicale, își fac secții de lupte și cele două grupări care au dominat sportul românesc după război, Dinamo și Casa Centrală a Armatei (Steaua de mai apoi). În 1949, luptătorii în alb și roșu cuceresc primul lor titlu național pe echipe, precum și Cupa RPR. Iar patru ani mai târziu se va disputa pentru întâia oară și CN la lupte libere, Deloc întâmplător, la ediția din 1956 a Jocurilor Olimpice, de la Melbourne, România avea să obțină prima medalie la lupte. Reușita i-a aparținut lui Francisc Horvat, care s-a clasat pe locul 3 la categoria 57 kg din cadrul concursului de la stilul greco-romane. Patru ani mai târziu, la Roma, Dumitru Pârvulescu avea să devină cel dintâi campion olimpic al României la lupte. Iar de atunci alți 31 de luptători români au urcat pe podium la cea mai importantă competiție polisportivă din câte se organizează. Cu mențiunea că ultimul dintre ei, Albert Saritov, a reușit-o anul acesta, la Rio. Este de subliniat, de asemenea, că Ștefan Rusu este singurul nostru luptător care a izbutit “tripla” (câte o medalie de aur, de argint și de bronz) la Jocurile Olimpice – Gheorghe Berceanu are una de aur și una de argint.

Bilanțul olim pic al României la lupte

AUR

  • Roma 1960: Dumitru Pârvulescu (greco-romane, cat. 52 kg) Munchen 1972: Gheorghe Berceanu (greco-romane, cat. 48 kg) Munchen 1972: Nicolae Martinescu (greco-romane, cat. 100 kg) Moscova 1980:  Ștefan  Rusu  (greco-romane,    68  kg)   Los  Angeles  1984:  Ion  Draica  (greco-romane,  cat.  82  kg) Los Angeles 1984: Vasile Andrei (greco-romane, cat. 100 kg) Seul 1988: Vasile Pușcașu (libere, 100 kg).

ARGINT

  • Roma 1960: Ion Cernea (greco-romane, cat. 57 kg) Tokyo 1964: Valeriu Bularcă (greco-romane, cat. 70 kg) Mexic 1968: Ion Baciu (greco-romane, cat. 57 kg)
  • Montreal 1976: Gheorghe Berceanu (greco-romane, cat. 48 kg) Montreal 1976: Nicu Gîngă (greco-romane, cat. 52 kg) Montreal 1976: Ștefan Rusu (greco-romane, cat. 68 kg) Moscova 1980: Constantin Alexandru (greco-romane, cat. ???) Los Angeles 1984: Ilie Matei (greco-romane, cat. 90 kg)

BRONZ

  • Melbourne, 1956: Francisc Horvath (cat. 57 kg) Roma 1960: Ion Țăranu (greco-romane, cat. 79 kg)
  • Tokyo 1964: Dumitru Pârvulescu (greco-romane, cat. 52 kg) Tokyo 1964: Ion Cernea (greco-romane, cat. 57 kg)
  • Mexic 1968: Simion Popescu (greco-romane, cat. 63 kg) Mexic 1968: Nicolae Martinescu (greco-romane, cat. 97 kg) Munchen 1972: Victor Dolipschi (greco-romane, cat. +100 kg) Munchen 1972: Vasile Iorga (libere, cat. 82 kg)
  • Montreal 1976: Roman Codreanu (greco-romane, cat. +100 kg) Montreal 1976: Stelică Morcov (libere, cat. 90 kg)
  • Montreal 1976: Ladislau Simon (libere, cat. +100 kg) Moscova 1980: Petre Dicu (greco-romane, cat. 90 kg) Moscova 1980: Vasile Andrei (greco-romane, cat. 100 kg) Los Angeles 1984: Ștefan Rusu (greco-romane, cat. 74 kg)
  • Los Angeles 1984: Victor Dolipschi (greco-romane, cat. +100 kg) Los Angeles 1984: Vasile Pușcașu (libere, cat. 100 kg)
  • Barcelona 1992: Ioan Grigoraș (greco-romane, cat. 130 kg) Rio de Janeiro 2016: Albert Saritov (libere, cat. 97 kg)

Dezvoltarea luptelor în țara noastră, în perioada comunistă, a fost legată și de organizarea unor competiții internaționale majore. În 1967, la București au avut loc Mondialele la stilul greco-romane, la care Ion Baciu (cat. 57 kg) a obținut medalia de aur, Cornel Turturea (52 kg)   și Simion Popescu (63 kg) pe cea de argint, iar Nicolae Martinescu (97 kg) pe aceea de bronz. De asemenea, între 16 și 21 aprilie 1979, în Sala Polivalentă din Capitală s-a desfășurat o ediție a Campionatului European. Atunci sportivii noștri au reușit următoarele clasări pe podium: Constantin Alexandru (48 kg), Ștefan Rusu (68 kg), Ion Draica (82 kg) – locul 1, Nicu Gângă (52 kg), Roman Codreanu (+100 kg) – locul 2, Petre Dicu (90 kg), Vasile Andrei (100 kg) – locul 3 (greco-romane), Aurel Neagu (57 kg) – locul 2, Aurel Rențea (48 kg), Vasile Pușcașu (100 kg) – locul 3 (libere). În clasamentul pe medalii, România a ocupat primul loc la greco-romane, respectiv 6 la libere. După căderea comunismului, în decembrie 1989, dar mai ales a tranziției spre economia de piață, care a coincis cu dispariția a numeroase întreprinderi, sportul luptelor a cunoscut, la noi, o nouă perioadă de regres. Au dispărut numeroase secții care funcționau pe lângă unități economice… Și o dată cu ele s-a micșorat și numărul practicanților luptelor. Ușor de înțeles, așadar, de ce rezultatele pe care sportivii români le-au înregistrat în competițiile internaționale n-au mai fost la fel de bune ca odinioară. La Jocurile Olimpice, de pildă, țara noastră n-a mai avut clasări pe podium, la lupte, la edițiile din 1996, 2000, 2004, 2008 și 2012… De altfel, nici la CM nu s-a mai obținut o medalie din 2007, când Eusebiu Diaconu a cucerit “bronzul” la categoria 60 kg la greco-romane. La Europene, în schimb, anul acesta s-au reușit trei clasări pe podium prin Alina Vuc (argint), Andrei Dukov și Ivan Guidea (bronz, la libere). Condusă de Răzvan-Lucian Pîrcălabu, Federația Română de Lupte cuprinde un număr de 140 de membri-structuri sportive, cluburi sportive, asociații județene de lupte, din toate zonele țării (40 de județe). După numărul titlurilor, respectiv al medaliile olimpice cucerite, luptele ocupă un onorant loc 5 într-un clasament all-time al sportului din România. De asemenea, Federația Română de Lupte se află printre laureate, locul 10 all time, în clasamentul întocmit de către Federația Internațională de Lupte, United World Wrestling, în ceea ce privește medaliile cucerite la marile competiții internaționale (Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale, Campionate Continentale).

Articol publicat în Revista Junior Sport nr. 5 (apariție octombrie 2016)

Autor: Marian Burlacu

Foto: Arhiva Federației Române de Lupte

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *