Sandra Izbașa

The Great

Dublă campioană olimpică, vicecampioană mondială și de 7 ori campioană europeană la gimnastică, Sandra Izbașa (25 de ani) îi încurajează  pe părinți să-și dea copiii la sport: ”Nu se știe de unde apare un campion!” Stelista spune că nu-i rău ca micuții să-și petreacă o parte din timp în fața computerului, dar crede că ei au nevoie să se miște, să cunoască și alți copii, să se joace cu ei. ”Se dezvoltă mult mai repede fizic și psihic. Sunt mai inteligenți. Se descurcă mult mai bine în viață”, mărturisește Sandra, care a anunțat recent că nu va participa la Jocurile Olimpice de la Rio.

M.B.: Să începem cu perioada în care ai avut primele legături cu sportul. S-a întâmplat la gimnastică?

S.I.: Am venit aici, în baza de la Steaua. Am încercat puțin tenis, dar având în vedere

că racheta era mult prea mare la vremea respectivă pentru mine, m-am speriat și am zis că nu cred că ar fi pentru mine acest sport. Am trecut în sala de la scrimă. Și, tot așa, m-am uitat la niște fete care făceau un antrenament cu spada. Și am zis că, daca acea spadă e adevărată și intră în mine, gata – bine, în filme văzusem -, probabil mor… (zâmbește) M-am speriat. Vă dați seama că la vârsta de 4 ani nu puteam să conștientizez mare lucru. Și, în ultimul rând, părinții mei, când au văzut că am refuzat deja două sporturi, m-au dus în sala de gimnastică. Pur și simplu am rămas fascinată de ceea ce se petrecea acolo. Tot așa le-am prins pe fete la un antrenament. Făceau diferite exerciții. Pentru mine, la vârsta aceea, în mintea mea se reprezenta doar tumba. Și groapa cu bureți. De aceea am rămas în sala de gimnastică. Apoi a venit o antrenoare. M-a verificat și s-a uitat la părinții mei să vadă dacă aș crește destul de mult. Și dacă sunt bună pentru acest sport. Dacă nu eram mi-ar fi sugerat să merg la altceva. Și am fost bună. Ca drept dovadă, a doua zi, am intrat la inițiere în gimnastică. Și așa a început drumul meu în acest sport.

M.B.: Gimnastica are aceste aparate ca bârna, paralele. Nu te-ai speriat văzându-le atunci?

S.I.: Nu m-am speriat. Absolut deloc. În prima fază, de la 4 la 6 ani, nu urci pe aparate. Pur și simplu, faci elemente de bază. Te joci. Interacționezi. Sunt diferite jocuri pentru a se vedea dacă avem reflexe bune. Ne învață să cădem. Pentru că în sport trebuie să înveți să cazi. Poti să cazi de pe aparat și, Doamne fererește, să ți se întâmple ceva. Și apoi, la vârsta de 7 ani, am început, ușor-ușor, să lucrez pe aparate. Primul concurs a fost la sala de la ”23 august”, acum i se spune ”Lia Manoliu”. Un concurs municipal. A fost tare drăguț. (zâmbește) Nu mi-am realizat obiectivele și, în momentul acela, am fost așa… Nu mai vreau să continui! Iar antrenorii mi-au zis să am răbdare. Eu, deja, mă vedeam pe prima treaptă a podiumului. Mi-au spus să am răbdare fiindcă, ușor-ușor, voi progresa. Și voi ajunge la un nivel de care să mă bucur. Și au avut dreptate.

M.B.: Să ne referim și la antrenorii de care vorbeai fiindcă, la noi, în sport, nu mereu sunt amintiți. Mă refer la cei care te-au format.

S.I.: Așa e. Antrenorii mei de la clubul Steaua, din perioada 1994-2003, când am plecat la lot, au fost doamnele Eliza Stoica, Elena Ceampelea, Mariana Ristea, Angela Cacoveanu, respectiv domnii Gheorghe Neagu și Marius Vintilă. Cu acești antrenori am reușit să cresc și să ajung la lotul național, unde ne-au preluat o altă echipă de antrenori.

A avut timp să se joace și cu păpușile

M.B.: Am observat că la gimnastică, și când ești copil, te trezești cu noapte-n cap. Ai un program strict. Nu ți-a fost greu?

S.I.: Ca orice alt om care ajunge la o vârstă și trebuie să meargă la serviciu. Probabil că da, noi am început mai devreme, mult mai repede, dar neconștientizând că acela este serviciul nostru în momentul respectiv. Făceam totul din plăcere. Era o necesitate să ne trezim devreme fiindcă trebuia să mergem la școală. Apoi aveam cele două antrenamente. Odihnă. Practic a fost benefic acel program pentru că ne-a educat. Altfel este stilul nostru de viață acum. Când mă trezesc de dimineață știu pentru ce pornesc la drum. Sunt un om care se organizează de fel. Tot răul, dacă se poate numi rău, a fost spre bine.

M.B.: Legat de copilărie… Fetele, de pildă, se joacă cu păpușile…

S.I.: Și noi ne jucam cu păpușile. Am plecat de acasă la vârsta de 12 ani. Eu, după antrenamentele de la club, mă duceam acasă și mă jucam. Adică mai aveam energie. Mi-am trăit copilăria. Eu consider că noi am avut o altfel de copilărie. Dacă eu stăteam acasă și aveam o viață de copil normal probabil că nu eram aici, acum, să povestesc despre viața mea. Așa că eu am considerat că, dacă așa mi-a fost scris, am luat-o ca atare. Și mă bucur foarte mult pentru că această copilărie nu mulți o pot avea.

M.B.: Vorbeai de copilăria pe care ai avut-o tu. Astăzi, copiii stau cam mult în fața computerului, cu telefonul. Voi nu aveați așa ceva.

S.I.: Au evoluat foarte mult lucrurile în timp. Trebuie să reușească, și mă refer la părinți, să îi îndrume pe copiii lor să facă și alte lucruri decât să stea în fața calculatorului. Pentru că deși nu sunt contra unui computer sau a unui gadget, telefon sau tabletă, trebuie să le facem cu măsură. Trebuie să știm că sportul te dezvoltă armonios, îți dezvoltă capacitățile psihice, te face un om ordonat. Poți să câștigi, să-ți faci un nume și dacă ai această ocazie de ce să nu o fructifici. De ce să stai în fața unui computer. Desigur că unii pot deveni IT-iști. Da, foarte bine, dar asta nu de la vârste fragede. Probabil că mai încolo își vor da seama dacă au această abilitate de a deveni IT-ist. Dar cât sunt mici e bine să facă și sport în paralel cu computerul. Pentru că nu se știe niciodată de unde ar putea să sară un iepuraș.

A moștenit de la părinți înclinația artistică

M.B.: Crezi că ai fost făcută pentru gimnastică? Acum, privind înapoi, te-ai vedea în altă zonă a sportului?

S.I: Am fost făcută pentru sport. Am ales gimnastica pentru că am simțit că mă reprezintă, pentru că am văzut că fac față. A fost un sport și de echipă, dar și individual. Asta mi-a plăcut foarte mult pentru că, de cele mai multe ori, n-am depins de echipă ca să-mi scot cel mai bun rezultat. Cred că dacă nu aș fi făcut gimnastică făceam, cu siguranță, un alt sport pentru că aveam foarte multă energie.

M.B.: Ai și o înclinație artistică. Asta nu se lucrează, se moștenește. Datorită părinților?

S.I.: Da. Părinții.

M.B.: Ai avut rude în zona artelor? Dacă îmi poți spune, firește.

S.I.:Tata a jucat teatru. A cântat la pian. Am crescut cu muzică clasică. Îmi plăcea să fac prin casă diverse poze artistice. Am avut această afinititate, această înclinație spre latura artistică. Și, bineînțeles, și mama. De la tata am luat mai mult latura artistică.

M.B.: Bănuiesc că ai fi putut face de exemplu și balet.

S.I: Da. Aș fi putut face și balet doar că la noi în țară nu este atât de bine mediatizat, cum este în Rusia, de exemplu. Dar mă bucur mult că am atins această latură cu gimnastica artistică pentru că sunt un om care are și forță, și eleganță. Ceea ce în gimnastică despre asta este vorba.

M.B.: Rușii sunt buni la balet și se vede și în gimnastică, mai ales la sol.

S.I.: Da. Doar că așa cum am spus le trebuie și forță. Sunt unele rusoaice care îmbină forța cu artisticul, iar altele care merg mai mult pe ultima latură, pe eleganță. Și pot câștiga publicul. Arbitrele le apreciază altfel atunci când le notează. Când au o anumită eleganță. Dar nu de cele mai multe ori și câștigă.

M.B.: În gimnastică, fiind vorba despre copile, poate că antrenorii sunt mai severi uneori. Ai avut momente când ai simțit că ești nu neapărat nedreptățită, ci că un antrenor a fost mai dur cu tine?

S.I.: Când ești copil conștientizezi altfel lucrurile. Și dacă au fost mai severi cu mine și-au dat seama că am un anumit potențial și că eu nu sunt conștientă de acel lucru. Și doreau să scoată ceva mai mult de la mine. Nu am simțit că sunt nedreptățită. Nu aș fi răspuns pozitiv dacă aș fi simțit că nu este pentru mine acel lucru. Dacă ei s-ar fi supărat pe mine nu ar fi făcut-o fără motiv. Eu cred că tot drumul parcurs de mine a fost bine clădit.

Mama ei a ajutat-o să fie atentă la virgule

M.B.: Te-ai maturizat rapid și poate că prea devreme.

S.I.: M-am maturizat rapid față de ceilalți copii. Faptul că am plecat de acasă și a trebuit să mă descurc singură de la o vârstă fragedă era deja o maturizare precoce. Nu-mi pare rău pentru că acum sunt un om diferit și lumea mă apreciază pentru ceea ce sunt. Pentru că întotdeauna mi-a plăcut să învăț de la cei mai buni.

M.B.: Spuneai mai devreme că ai plecat la lot și, cum pe atunci nu existau telefoane mobile, trimiteai scrisori acasă.

S.I: La Onești. Am plecat acolo în 2003, în februarie. Și la Deva am ajuns în 2005. Am avut o perioadă în care trimiteam scrisori părinților pentru că noi nu aveam telefoane mobile. Erau mai răruțe și cine avea probabil că era ceva mai special în lot. Nu mi-a părut rău. Pentru că și cu acele scrisori am învățat foarte multe. Îmi aduc aminte că eu îi trimiteam mamei o scrisoare în care îi spuneam cam tot ce s-a petrecut într-o săptămână. Și mi-o trimitea înapoi corectată. (zâmbește) De multe ori îmi doream să-i spun atât de multe încât mai uitam o virgulă, un punct. De semnele de punctuație și ziceam: ”Da, corect”. Data viitoare, propoziții scurte și concise.

M.B.: Ai învățat acolo la școala din Onești pe care a urmat-o și Nadia?

S.I: Da, doar că profesorii veneau la noi, în sala de clasă. Nu mergeam noi în școală pentru siguranța noastră. Probabil că elevii erau altfel cu noi și au preferat antrenorii să ne țină pe toate în aceeași clasă. Cu toate că eram pe clase diferite profesorii reușeau să ne predea în așa fel încât să fim oarecum la zi cu ceilalți. Deși știm foarte bine că nu poți să faci și performanță, dar și școală la același nivel. Dar cu toate acestea s-au axat pe educația noastră și au reușit să ne ofere o bază.

Avea doar cinci zile libere pe an

M.B.: Ți-era dor de ai tăi. Cam cât stăteai plecată de acasă? Zece-unsprezece luni?

S.I.: Douăsprezece luni și aveam cam cinci zile libere pe an.

M.B.: De Sărbători. De Paște și de Crăciun, presupun…

S.I.: Nu de Paște, doar de Crăciun. Atât. De Paște veneau părinții la noi. De Crăciun ne lăsau cinci zile acasă, dar niciodată nu înțelegeam nimic din ele. De fiecare dată, mergeam la rude să ne mai vadă fiindcă le era dor de noi. Și când mă întorceam la lot eram mai obosită decât eram atunci când plecam.

M.B.: Legat de aparate. De bârnă sau de paralele. Cum ți-ai stăpânit teama? Sau n-a existat teamă?

S.I.: N-a existat.

M.B.: Nici teama de accidentare?!

S.I.: Nu. Și niciodată nu m-aș fi gândit când urcam pe un aparat la partea rea. Aoleo, dacă o să mă accidentez!? Nu. Dacă aș fi gândit așa mă speriam, prindeam frică și nu mai făceam sport. E clar. De fiecare dată mi-au plăcut provocările și mi se părea interesant când antrenorul venea cu ceva nou. Și ziceam da, ia să văd dacă mă prinde. Deși de fiecare dată am fost mai precaută. Ziceam inițial ”Nu!” Și-apoi ziceam: ”Hai să încerc”. Încercam și îmi ieșea.

M.B.: Accidentări ai avut… Dureroase?

S.I.: Doare… Cea mai gravă accidentare pe care am avut-o a fost la tendonul lui Ahile. Mi s-a rupt în bătaie. Dacă se rupea în aterizare probabil că era altceva. Dar având în vedere că mi s-a rupt în bătaie eu trebuia să mă înalț la trei metri și m-am înălțat probabil la un metru și jumătate… Nici nu știu, însă  am fost foarte aproape de sol. Iar în aterizare mi-am fracturat mâna. Există și momente mai puțin plăcute în sportul de înaltă performanță, dar fără ele nu am gusta din succes. Probabil că dacă nu mă accidentam în 2009 nu ajungeam în 2012.

M.B.: Și refacerea e cumplită căci te ține departe de sală.

S.I: Da. Te ține departe. Îți dorești să faci alte lucruri. Totul trebuie să-l reiei treptat. Îți vine să pleci. Să nu mai faci absolut nimic. Dar fără recuperare nu ai cum să reintri în sală și să faci elementele pe care le făceai odată.

M.B.: Recuperarea e o problemă la noi, din câte știu, pe multe sporturi. În sensul că nu este la nivelul de afară.

S.I: Da. Până să ajungem noi la nivelul de afară mai avem, dar au început să se mai miște lucrurile. Am văzut că sunt centre de recuperare destul de dotate. Contează și dacă avem acces acolo. Din ce am înțeles, lotul național are acces la recuperare la cel mai înalt nivel în momentul de față, în România.

“Nu mai ai timp să respiri în sportul de azi”

M.B.: Din câte am observat, la sol și la bârnă mai ai momente de respiro… Față de sărituri și paralele.

S.I: Nici măcar. Nu mai ai momente de respiro. S-a modificat în așa fel codul încât nu ne lasă să respirăm absolut deloc. Dacă înainte, la sol, pe colț, puteam să tragem o ultimă gură de aer înainte să intrăm pe diagonală, acum nu se mai poate. Te depunctează. Trebuie să pleci cu spatele sau dintr-o mișcare direct pe element. La bârnă trebuie să te încadrezi într-un minut și 30, iar dacă exercițiul tău nu are continuitate te depunctează și acolo. Pe ruperi de ritm. Paralelul și acolo, în 40-50 de secunde, poate și mai scurt dacă e făcut din legări, dacă nu ai un anumit ritm poate să scadă și o zecime. Iar la sărituri, mai mult de douăsprezece secunde nu ai ce să faci. Trebuie să alergi, să bați pe o trambulină, să ai contactul cu masa și o aterizare bună.

M.B.: Ai avut un aparat preferat?

S.I: Solul. Și apoi am constatat că și săriturile pot face parte din viața mea, dar asta doar cu ajutorul antrenorilor, domnul Octavian Bellu și doamna Mariana Bitang. Nu aș fi crezut că o să pot să fiu campioană olimpică și la acel aparat. Înainte să vină dânșii era un aparat sceptic din punctul meu de vedere pentru că mi-era teamă de el. Dânșii au reușit să-mi construiască în așa fel drumul încât să fiu o dublă campioană europeană la sărituri și campioană olimpică. Adică într-un timp foarte scurt. În doi ani eu am cucerit două medalii de aur la sărituri și un titlu olimpic. Aproape că ar egala solul la medalii.

M.B.: A fost un moment special la Londra. Era tatăl tău în tribună, cu steagul.

S.I: Da! Și mama. Tata s-a ridicat. Erau foarte fericiți amândoi. Nu știu câtă lume se aștepta să câștig acea medalie de aur, dar eu am crezut până la final că un loc pe podium este cu siguranță al meu.

M.B.: Tu ai sărit ultima. Și aveai nota cea mai bună din calificări.

S.I: M-am calificat a doua. Așa a fost și la Beijing.

M.B.: N-a fost, așadar, o surpriză.

S.I: Nu. Eram în cărți. În primele trei. Doar că trebuia să fac două sărituri curate. Exact același lucru mi s-a întâmplat și la Beijing. M-am calificat pe locul 2, dar îmi trebuia un sol foarte curat în finală. Fără să aibe nimeni ce să-mi reproșeze. Drept dovadă locul 2 s-a transformat în locul întâi.

M.B.: Aceasta ar fi prima condiție. Să-ți faci treaba fără erori.

S.I: Da. Să-ți faci exercițiul fără greșeală. Să fie curat. Să nu aibe loc de interpretare.

”Mi-aș fi dorit să stau o zi pe podium!”

M.B.: Tu faci parte din categoria sportivilor care zâmbesc foarte mult. E tot ceva natural, nu exersat?

S.I: E ceva natural. Nu cred că am stat în oglindă să exersez că acum trebuie să râd. Nu. Pur și simplu la sol mi-a plăcut să zâmbesc, să eman energie pozitivă. Să le transmit tuturor cu câtă lejeritate pot lucra pe sol. La sărituri, bineînțeles, zâmbesc abia după ce termin și îmi aflu rezultatul. Pentru că de multe ori am zâmbit înainte și când vedeam rezultatul eram sceptică și ziceam: ”Dar de ce? Nu mi se pare normal” Așa că am preferat să zâmbesc la sfârșit. De fel sunt un om pozitiv. Îmi place să eman energie pozitivă. Îmi place să zâmbesc. Mai rar sunt tristă.

M.B.: Solul, în schimb, ți-a pricinuit o supărare…

S.I: Trebuia să se întâmple ceva. Nu mă așteptam, sincer. N-am vrut să-mi caut scuză pe moment pentru că nu-i vedeam rostul. Apoi le-am spus antrenorilor ceea ce am simțit. Și nu că a fost de ignorat, dar după medalia cucerită la sărituri, fiind pe data de 5 august, am avut finala (n.a. – la sol) pe 7 august. Nu am mai mâncat și nu m-am mai hidratat timp de două zile… Fără să conștientizez că ar putea să mi se întâmple ceva în finala de la sol. În finală, pe fond emoțional, cu deshidratare și nemâncată, mi s-au blocat picioarele exact după a treia diagonală. Eu tot ceea ce am făcut până la final a fost așa din inerție. Că știam că trebuie să fac acel lucru. Dar eu nu-mi mai simțeam absolut deloc picioarele. După ce am ratat, m-am prezentat și și-au revenit picioarele… N-o să pot să-mi explic niciodată treaba asta. De ce mi s-a întâmplat atunci. Așa a fost să fie. Nu mă așteptam, dar se pare că oarecum s-a întors roata de la sărituri. Pentru că acolo, înaintea mea, ratase americanca și eu am luat aur. Iar la sol eu am ratat și americanca a luat aur. (privește în pământ) Așa s-au aliniat planetele.

M.B.: Te consumă și o victorie să înțeleg?

S.I: Da. Te consumă. Eu asta simt. Nu știu ceilalți sportivi. Nu am apucat niciodată să gust din succes. Pur și simplu eram pe podium (n.r. – după sărituri) și eu mă gândeam la sol. Mi s-a intonat imnul și apoi îmi doream ca și la sol să fie același rezultat. Nu m-am bucurat de momentul de atunci. Să zic: ”Da, mă bucur. Mulțumesc lui Dumnezeu! Am făcut o treabă foarte frumoasă. Am adus aur României. Mi s-a intonat imnul, pe cea mai înaltă treapăt a podiumului”. Nu. Eu mă gândeam cum o să fie la sol. Și apoi am realizat că nu m-am bucurat îndeajuns. Mai vreau să mai stau pe podium. La cât muncim măcar o zi să stăm pe podium! Dar muncim mult de mici, iar timpul petrecut pe podium se măsoară în secunde.

M.B.: Eu evit să vorbesc cu sportivii înainte de concurs sau în timpul acestuia. Mă gândesc să nu fiu un factor perturbator. Tu cum te izolezi de restul lumii?

S.I: Sunt în lumea mea. Îmi fac exercițiile în minte. Aud tot ceea ce se petrece în jur, dar nu sunt la fel de receptivă ca atunci când nu concurez.

M.B.: Îți stabilești anumite repere în sală? De exemplu atunci când ești la sol.

S.I: Da. Sunt niște repere. Eu așa gândesc că sunt ca acasă. Reperele sunt ca acasă. Nu este o sală nouă. Da. Îmi place să fiu în lumea mea. Cum mă concentrez eu, cum îmi fac toate exercițiile în minte, prefer să fiu în liniște.

”Lumea gimnasticii e una normală”

M.B.: La sărituri a mai fost un moment special în sensul că România a fost înaintea a două mari puteri, și în sport, și în lume, SUA și Rusia. A fost frumos să vezi steagul nostru deasupra lor.

S.I: Ca la Beijing. Da. Este un moment unic. Probabil e cea mai mare satisfacție de a vedea că drapelul tău este între cele ale celor mai puternice națiuni. Atât la Beijing, cât și la Londra. În China erau două steaguri ale americancelor, iar în Anglia ale Statelor Unite și Rusiei. Să fii tu acel sportiv care ridici steagul cel mai sus e un moment deosebit.

M.B.: La ce te gândești în astfel de momente? Retrăiești totul cu ochii minții?

S.I: Te gândești la foarte multe lucruri. Nu chiar la foarte multe fiindcă, așa cum am spus, pe podium stai foarte puțin. Te gândești că munca ta a fost încununată cu succes. Că sacrificiile pe care le-ai făcut parcă se mai diminuează. Și că mi-aș dori să mai retrăiesc acele momente. Să fie așa la toate competițiile. Dar, după cum știm, este foarte dificil.

M.B.: Între voi, gimnastele, care începeți sportul de foarte mici, se leagă prietenii care rezistă în timp?

S.I: Da. Am prietene din copilărie care au făcut gimnastică. Și mă bucur mult că am păstrat legătura. Mai ieșim în  oraș. Mai depănăm amintiri. E frumos. Doar că nu rămâi cu multe prietene din copilărie. Pentru că unele aleg un alt drum. Nu ne mai întâlnim. Nu mai suntem pe aceiași undă.

M.B.: Și cu sportivele din anii trecuți? Aveți relații amicale?

S.I: Da. Avem relații amicale. Ne recunoaștem succesul. Cel puțin eu asta fac. Le recunosc munca și succesul dobândit. Mai ieșim. Dacă se organizează o ieșire la un restaurant sau în parc. Ieșim, mai vorbim.

M.B.: E o lume normală.

S.I: Da. O lume normală. Dincolo de competiție. Chiar dacă ne vedeți la competiții axate pe treaba noastră. Noi nu suntem adversare și în afară. Mai urmează un banchet în care se strâng toți sportivii, comunică, se distrează. Socializăm. Dar în sala de competiție trebuie să fii axat pe lucrul tău, pe exercițiile tale pentru că ai practic doar patru minute în care ți-arăți toată munca de ani. Nu poți să începi să socializezi, să te distrezi, să râzi când știi că acele patru minute sunt poate cele mai prețioase din viața ta.

M.B.: Sandra, ce le-ai spune părinților de astăzi pentru a-i convinge să-și dea copiii la gimnastică?

S.I: De fiecare dată le-am spus și mi-aș dori să fie receptivi. Și nu neapărat să-i dea la gimnastică, ci la un sport. Pentru a se dezvolta armonios. Pentru a socializa. Pentru că până la urmă și la sport vine vorba de socializare. Sunt mai mulți copii, interecționează. Se dezvoltă mult mai repede fizic și psihic. Sunt mai inteligenți. Se descurcă mult mai bine în viață. Și dacă au această posibilitate de ce nu? Eu mi-aș da copilul la sport. Chiar dacă nu l-ar face de performanță. Să fie într-un mediu sigur. Pentru că în sală nu poate da mașina peste tine, dar poți să-ți consumi energia în mod constructiv. Cine știe de unde iese campionul. De mic pornind, ușor-ușor, crești, ai o șansă. Pune ochiul pe tine un antrenor. Ajungi în lot. Scoți rezultate frumoase. Ajungi cineva. Toată munca ta este răsplătită cu succes.

Fișă personală – Sandra Izbașa

  • S-a născut în 18 iunie 1990, în București;
  • A fost legitimată la CSA Steaua, club în cadrul căruia activează și acum;
  • La Jocurile Olimpice de vară a cucerit titlul la sol, în 2008 (Beijing), și la sărituri, în 2012 (Londra). A mai câștigat două medalii de bronz cu echipa României. În 2012, a fost pe locul 5 la individual compus și pe 8 la sol;
  • La Campionatele Mondiale a obținut o medalie de argint, la bârnă, Aarhus (2005), una de bronz la individual compus, la aceeași ediție, și o alta cu echipa, la Stuttgart (2007). A mai ocupat locul 4 cu echipa României la Rotterdam (2010);
  • La Campionatele Europene a cucerit 7 medalii de aur la următoarele aparate: sol – Volos 2006, sol și cu echipa Clermont-Ferrand 2008, sol și sărituri – Berlin 2011, sărituri și cu echipa – Bruxelles 2012. De asemenea, a câștigat 4 medalii de argint: cu echipa, la Volos 2006, la bârnă, la Amsterdam 2007 și Clermont Ferrand 2008, precum și la individual compus la Amsterdam 2007;
  • Este multiplă campioană națională și are în palmares victorii în etape de Cupa Mondială;
  • În 27 august 2008 i-a fost acordat Ordinul ”Meritul Sportiv” clasa I
  • În mai 2013, a fost înaintată la gradul de locotenent prin ordin al Ministrului Apărării Naționale;
  • În urmă cu ani colegele au poreclit-o ”Oscar” fiindcă, după cum explica ea, strălucea în concursuri.

Articol publicat în Revista Junior Sport nr. 3 (apariție februarie 2016)

Autor: Marian Burlacu

Foto: Marian Burlacu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *