Rikarda Andreea Stoican: „Cupele și medaliile sunt comorile mele!”

Juniori de succes

În cadrul capitolului „De la părinți adunate”, în acest număr al revistei publicăm scrisoarea primită de la doamna Cristina Păun, o mămică care ne-a atins inima cu a sa poveste de viață. Copii și părinți, citiți rândurile care urmează și luați exemplu de cum se poate face sport cu sacrificii, atâta timp cât primează dragostea și munca. Tot respectul!

Doar ce terminase Rikarda clasa I, iar eu mă pregăteam sufletește pentru a divorța. O period grea, în care nu am crezut că un copil poate suferi o trauma psihică, cu repercursiuni grave, atât la școală și nu numai. Învățătoarea m-a rugat să aleg între a merge la psiholog sau să o duc să facă o activitate extrașcolară, să o scoatem din starea în care era. Așa a apărut ideea de a face un sport, iar la recomandarea unei prietene, care avea deja fetița înscrisă, Rikarda a început să meargă la antrenamentele de la Clubul Sportiv „Dance Impact”, un club de dans sportiv, la care activează și astăzi. A fost atât de bucuroasă, încât după două zile mi-a spus: „Mami, te rog să-mi cumperi ciupici pentru antrenament, sticlă de apă și tricou de schimb, pentru că așa a spus doamna antrenor!”. Și…m-am conformat . Așa a început carierea ei… Nu ne-a fost ușor. Zilnic începeam serviciul la ora 8 dimineața, iar după amiaza, ca să ajungem la club, tăiam Bucureștiul în două, iar acasă reveneam după ora 22. Acest sacrificiu îl facem de câțiva ani…dar nimic nu este mai important decât ce-și dorește ea. În cadrul clubului, la început, Rikarda, neavând băiat cu care să facă pereche, a activat la formația de majorete și la cea de dans modern. Dar, după un an de la înscriere, doamna antrenor Ioana Radu a pus-o în pereche cu un băiețel. Fericire maximă! În sfârșit putea să se pregătească pentru următoarele concursuri de perechi. Dar asta însemna muncă multă și intensivă, uneori de până la 4 ore pe zi. Eram încântată că fetița mea s-a dovedit a fi și talentată, dar apreciam că este și perseverentă. Timpul și-l împărțea între școală (cursuri, dar și teme, teze), sala de antrenamente și concursuri. Doamna învățătoare m-a întrebat la un moment dat: „Doamnă, ce se întâmplă cu Riri (Riri îi spun colegii și profesorii), este alt copil, mult mai vioaie și mai sociabilă.”…Răspunsul meu a fost dat imediat, recunosc, cu mândrie: „Fata mea face dans sportiv!’’ S-a bucurat pentru ea, mereu i-a urmărit evoluția, chiar dacă uneori a fost mai aspră cu ea la școală, dorind să nu neglijeze învățătura. Rikarda mereu și-a dorit să ajungă o mare campioană, iar ambiția și determinarea ei au fost pe măsura visului. Ușor, ușor, rezultatele muncii ei și a colegului de dans au început să apară. Eu, fiind o fire sensibilă, de câte ori o vedeam pe ringul de dans, plângeam de nu mă puteam opri, poate doar la sfârșitul competiției. Atunci, acolo, se strângea toată admirația, emoția, iubirea pentru copilul meu și nu numai pentru el, ci și pentru perechea lui. Atunci îi vezi ca și cum ar fi amândoi ai tăi, îi susții, îi încurajezi, îi admiri la fel. Nu poți face diferențe…totul părea de vis, până când…Acum doi ani, în februarie, Rikarda a fost lovită de o mașină pe trecerea de pietoni și aruncată la câțiva metri, accident în urma căruia a suferit o fractură la genunchiul stâng și un hematom la cap. Domnii doctori de la spitalul Baltazar au spus că a avut mare noroc, pentru că este sportivă și corpul ei s-a mulat pe mașină. Altă fată în situația ei ar fi suferit leziuni mult mai grave. A fost un șoc puternic atât pentru ea cât și pentru mine. Nu știam dacă viața ei de sportivă va mai putea continua. Rikarda plângea și suferea. O vedeam cum se luptă să-și revină. O încurajam și o susțineam. Cu foarte multă ambiție și determinare, după aproape două luni, a început recuperarea, dar a pășit din nou și în sala de antrenament. Nu putea sta departe de visul ei. A avut mult de recuperat și pentru școală, au fost eforturi mari. Mergea în cârje la școală, urcând două etaje până la clasă. În primele zile a și căzut pe scările de la școală, lovindu-se exact la genunchiul bolnav. Noroc cu colegii, care au sprijinit-o. Timpul însă trecea, se vindeca frumos, iar în iunie avea deja primul concurs după accident. Își revenise și psihic, însă durerile la picior nu trecuseră. De fapt nici acum. De atunci și până astăzi, deci de 2 ani, tot mergem frecvent la consultații, face tratament, recuperări. Strânge din dinți și merge mai departe, atât de mult iubește acest sport care a făcut-o frumoasă, atât la exterior cât și în interior. Admir nespus atitudinea antrenorilor, a colegului ei de dans, care au dat dovadă de înțelegere, răbdare. Toata fericirea ei se rezumă la munca depusă pentru dans și inima ei vibrează cu bucurie atunci când are rezultate bune. Cupele și medaliile sunt „comorile ei”. Așa le vede Rikarda. Își dorește mai mult, mult mai mult. Eu cred că, în tot acest timp, a avut un îngeraș care i-a stat aproape și a vegheat-o, ca ea să poată merge mai departe. Încerc din toate puterile să o văd fericită, împlinită, cu puținul pe care îl avem. Locuim cu chirie și singurele surse de venit sunt salariul meu și pensia ei alimentară. Dar niciodată nu am dat înapoi de la nimic. A trebuit să cumpăr săndăluțe și pantofi de dans? Am luat! A trebuit să-i fac rochie nouă? Am făcut! A trebuit să-i susțin financiar deplasările la concursuri – transport, cazare, masă, taxă de concurs? Am plătit tot! Fie că aceste deplasări au fost atât în țară, cât și în afara ei. Numai ca ea să-și vadă visul devenit realitate. Muncește mult pentru asta, este un copil minunat, cuminte și învață bine și la școală, unde are media generală peste 9 în fiecare an, trimestrul acesta, de exemplu, ea fiind în clasa a VIII-a. Trimestrul I l-a terminat cu 9.66. Sincer, nu-mi pot dori mai mult! Rikarda este tot ce și-ar dori o mamă de la copilul ei și de la viață. Ne rugăm mereu ca piciorul să fie bine, să poată continua dansul, care este viața ei. Iar eu mă rog să o pot susține financiar în continuare, căci ea știe cât îmi este de greu. Dar… EA este luptătoarea mea și EU a ei! Chiar dacă Riri nu este încă o campioană în dans sportiv, ea este CAMPIOANA sufletului meu!

Impresionantă poveste, teribilă mămică, minunată fiică! Rikarda a demonstrate că este o autentică campioană în viață, fiind un model pentru mulți copii și, la cât de ambițioasă este, în pofida problemelor de sănătate, suntem convinși că va ajunge campioană și la dans. Până acum, micuța dansatoare și colegul ei s au clasat printre primele locuri pe podium de mai multe ori, în diferite competiții ce au avut loc în țară și în străinătate. Revista Junior Sport îi va urmări evoluția. Mult succes Riri!

Foto: Arhiva personală a Rikardei Andreea Stoican

(material publicat în Revista Junior Sport – numărul 6)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *