Maratonistul Marius Ionescu nu-i îndeamnă pe copii să opteze neapărat pentru atletism, ci mai întâi să fugă, să facă mișcare: “Antrenorul este cel care te îndrumă către o anumită probă”. Craiovean de loc, cel supranumit “Piciul” din cauza staturii sale a început să facă sport pe la 11 ani. A oscilat între fotbal și atletism, însă atmosfera din grup l-a convins să opteze pentru ultimul. În 2012, a devenit al doilea român din istorie care a participat la maratonul olimpic. Iar anul acesta, la Rio, a bifat a doua sa participare la cea mai importantă competiție polisportivă a lumii.
M.B.: Cum a ajuns copilul Marius Ionescu la sport?
M.I.: La vârsta de 11 ani m-am apucat de sport. Cu toate că pe vremea aceea făceam sport în curtea școlii, dar ca sportive legitimat s-a întâmplat în 1996. La vârsta de 11 ani. Aproape 12. Îmi doream să fac un sport și acela a fost fotbalul. Dar am fost pus în situația să aleg între fotbal și atletism. Și iată că am ales atletismul. Asta după aproximativ doi ani. După care am rămas pe atletism și iată că sunt aproape 20 de ani de când fac acest sport. Și eu sper să-l fac în continuare mulți ani înainte.
M.B.: Să spunem că totul s-a întâmplat la Craiova, orașul tău natal.
M.I.: Da. La Craiova. La CS Olimpia. Apoi am fost la LPS “Petrache Trișcu”, unde am făcut și liceul. După care am trecut la seniori și am ajuns la CSM Craiova.
M.B.: Atletism ce însemnă? Știu că începi cu alergări.
M.I.: La o vârstă așa mică începi cu mai multe probe. Nu ești pus să faci o probă anume. De-a lungul anilor, ușor, antrenorul te îndreaptă spre o anumită probă. La zece ani, la doisprezece ani faci și viteză, și lungime, și, dacă te ajută puțin fizicul, și niște aruncări. Pe vremea aceea erau niște tetratloane. Așa se numeau. Unde și alergam o mie de metri. Săream la lungime. Viteză sau garduri. Erau mai multe probe. După care, după câțiva ani în care înveți, faci școala alergării, antrenorul vede cam ce aptitudini ai. Către ce probă te îndrepți.
M.B.: Și tu când ți-ai dat seama că ești făcut pentru maraton? Căci știu că ai alergat 5.000 de metri…
M.I.: Ușor-ușor am urcat în probe ca junior. Am alergat 3.000 de metri. După care 5.000 de metri. Apoi 10.000. Nu mi-am dat eu seama. Fiindcă la vârsta aceea nu știam eu prea multe. Antrenorul, bineînțeles, fiindcă el este mentorul. La vârsta aceea antrenorul este creierul afacerii. Afacerii între ghilimele. El a considerat că eu voi face performanță în această probă.
“Antrenorul în sport e ca un părinte”
M.B.: Cum îl cheamă pe antrenor?
M.I.: Cătălin Geapana. Este antrenorul cu care m-am apucat de atletism și lucrăm de 20 de ani împreună.
M.B.: E important pentru un copil antrenorul?
M.I.: Bineînțeles. Pentru un copil, pentru toți sportivii antrenorul e ca un părinte. Antrenorul e ca un părinte la antrenament. El te îndrumă și fără el bineînțeles că nu poți să faci performanță.El este creierul, cum am spus. El îți spune ce este bine și ce nu. Îți arată drumul cel bun.
M.B.: Cum te stimula pe tine antrenorul să alergi? Pentru că, totuși, alergarea nu e cel mai plăcut lucru din lume…
M.I.: Pe vremea aceea lipseau aceste mici probleme cum le numesc unii. Lipseau calculatoarele. Ne jucam mai mult în aer liber. Nu vedeam o problemă în a ne mișca. Nu a trebuit să mă convingă.
M.B.: Îți dădea o ciocolată?
M.I.: Nu. Atmosfera, grupul de copii în care m-am integrat și pe care îl avea antrenorul la acea vreme m-a făcut să aleg între fotbal și atletism. Și am ales atletismul. Atmosfera era atât de plăcută. Mă făcea să merg în fiecare zi. Cel puțin nu stăteam în curtea școlii sau în fața blocului să pierd timpul. Îmi plăcea să merg pe stadion. Era ceva organizat.
M.B.: Părinții tăi ce au zis?
M.I.: Susținerea părinților e unul dintre cele mai importante lucruri în sport. Am avut susținere de la început. Indiferent de ce alegeam ei m-ar fi susținut. Au fost alături de mine așa cum sunt și acum.
“Eu consider că școala este pe primul loc. Nu trebuie neglijată. Iar dacă vrei să faci sport poți să le combini pe amândouă foarte bine.”
M.B.: Au făcut și ei sport?
M.I.: Mama nu. Tata a făcut sport fiind copil. Box. (zâmbește) Din câte mi-a povestit a ajuns la un anumit nivel, dar – așa erau vremurile – a trebuit să se lase. Să meargă la muncă. Poate că e gena… Dar susținere am avut. Era la concurență cu alți sportive.
M.B.: Ai vorbit de grup. Știu că la Craiova ai fost coleg de școală cu alți sportivi. Cu Ana Maria Brânză, de pildă.
M.I.: Da. Odată ce am intrat la liceu, acolo fiind centrul de scrimă, automat, fiind aceeași generație, a fost și clasă polisportivă, iar apoi, în ultimii doi ani au făcut una de atletism și alta de scrimă.
M.B.: A fost important că erați mai mulți sportivi?
M.I.: Bineînțeles. Cu toate că sunt sporturi diferite apare concurența. Fiecare venea de la concursuri diferite cu medalii și spuneam: “eu am luat medalia de aur, eu medalie de argint”. Și apărea acea competitivitate. Și ne motiva.
M.B.: Copil fiind, care a fost primul concurs la care ai participat?
M.I.: Primele concursuri sunt etapele județene. Concursuri școlare. După care mergi mai departe, pe etape, și ajungi la faza națională. Prima oară a fost între școli. Pe plan local. Și tot așa am urcat până la… Dacă nu mă înșel, prima oară a fost un cros pe teren variat, la Craiova. În 1996. Am venit chiar pe locul 2. Antrenorul a văzut ceva. S-a aprins beculețul. Și a zis că pot face ceva performanță pe viitor.
M.B.: Și prima medalie importantă?
M.I.: A venit după câțiva ani buni. Aproximativ cinci-șase ani. La Campionatul Național, la individual. Mai luasem cu un an înainte, dar cu echipa. În 2001.
M.B.: Și prima ieșire în străinătate?
M.I.: În 2002, la un campionat balcanic de cros. Dacă nu mă înșel a fost în Iugoslavia. Și am venit pe locul 5 la individual și pe 2 cu echipa. A fost și prima ieșire, și prima medalie pe plan internațional. A fost prima deplasare, una neprietenoasă ca să spun așa. Cu autocarul. Nu mai călătorisem atât de multe ore.
Aveam rău de autocar. Înapoi am ajuns foarte bulversat.
M.B.: Nu știu dacă pot spune că maratonul a devenit o pasiune pentru tine… Poate o îndeletnicire. Oricum, e proba care te-a făcut cunoscut.
M.I.: Prima oară am alergat maraton în 2001. Am avut apoi zece ani de pauză, o perioadă în care am mers pe 5.000 și 10.000 de metri. Am făcut o adaptare a organismului la efort. Dar după cum o spun rezultatele planul a fost bine făcut de domnul Geapana. A avut în gând acest plan. A fost o testare maratonul din 2001. Să vadă dacă pot rezista la această probă. În 2011, înainte de Londra, mi-a spus că voi face un nou maraton și vom vedea dacă mă voi califica la Jocurile Olimpice. Și iată că planul a mers ca pe roate.
Rezultatele de la juniori i-au dat încredere
M.B.: Ai participat și la Mondiale, și la Jocurile Olimpice. Care dintre aceste competiții te-a marcat?
M.I.: Ca junior, m-a marcat și mi-a dat “un șut în fund” în sensul bun al cuvântului, m-a făcut să cred în mine când am participat în 2003, la Campionatul European pe pistă. Am câștigat proba de 10.000 de metri. În aceeași competiție, la două zile după am venit pe locul 2 la 5.000 de metri. M-am întors cu două medalii. Acea competiție m-a făcut să prind încredere, mi-a dat aripi, m-a făcut să visez și mai mult. Am trecut la o altă categorie, de tineret. Acolo am confirmat. Am luat un loc 3 la Campionatul European, la 10.000 de metri, respectiv 4 la 5.000. Am fost acolo. În 2011, s-a făcut trecerea pe șosea, la maraton. Și al doilea maraton al meu, ca profesionist să spun așa, exceptându-l pe cel din 2001, a reprezentat un succes. Am terminat pe locul 13, cu un timp nu foarte mulțumitor pentru mine. Dar locul a fost foarte important. Un loc 13 la prima mea participare la Campionatul Mondial de seniori. Atunci am pus roata în mișcare.
M.B.: Și Jocurile Olimpice?
M.I.: În 2012, am participat la Londra. Am terminat. pe 26, un loc nemulțumitor pentru mine, însă onorabil ținând cont că am avut probleme.
“Poți combina sportul cu școala”
M.B.: Ce le-ai spune părinților ai căror copii au de ales între școală și sport?
M.I.: Nu cred că există a alege între școală și sport. Acum, după 20 de ani de sport, consider că școala este pe primul loc. Nu trebuie neglijată. Iar dacă vrei să faci sport poți să le combini pe amândouă foarte bine. Poate că la noi sistemul te pune să alegi între cele două, dar dacă ne uităm la alte țări observăm că se pot face amândouă în același timp. Și dacă îți dorești. Am cunoștințe din alte țări care sunt olimpici și la carte, și în sport. Trebuie să știi ce-ți dorești cu adevărat să faci și vei reuși.
M.B.: Cum ai pleda pentru alergare? De ce să alerge un copil?
M.I.: În primul rând nu le spun să aleagă atletismul. Dar le spun să se gândească la faptul că atletismul e baza tuturor sporturilor. Fără alergare nu știu câte sporturi sunt. Îmi vine în minte șahul, dar și la el ai nevoie să-ți limpezești mintea și atunci te duci la o plimbare în parc. Sau la alergare. Dacă stăm să ne gândim toate au o legătură cu alergarea. Iar dacă nu e pe placul nostru alergarea începem cu ea, iar apoi ne ducem spre sportul care ne place. Totul trebuie făcut cu pasiune. Dacă nu e pasiune nu poate apărea performanță.
M.B.: E periculoasă alergarea? Unii părinți se tem să-și dea copii la sport fiindcă se tem ca ei să nu se accidenteze.
M.I.: De ce să fie periculoasă? Alergarea e ceva natural. Dacă stăm și ne gândim, copilul face primii pași în alergare, nu în mers. O ia de-a dura să-și țină echilbrul, dar nu e mers. Acum, dacă o luăm așa, și să stăm e periculos. Trebuie să privim partea bună a lucrurilor. Trebuie să căutăm motive să facem nu să nu facem. Mereu ne uităm și vedem doar rezultatele sau succesul unui sportiv sau actor, dar puțin ne gândim ce
e în spatele acelui rezultat. Spunem ce frumos este, însă nu știm că în spate sunt ani și ani de muncă, de studiu.
M.B.: Consideri că alegerea ta a fost cea potrivită? Că a meritat?
M.I.: S-a dovedit a fi potrivită, dar n-am de unde să știu. Poate că și în fotbal aș fi făcut performanță.
M.B.: Ai fi câștigat mai mulți bani.
M.I.: Da. Pe partea financiară probabil că da. Nu am însă nicio siguranță că aș fi făcut performanță.
M.B.: Ai reușit să-ți convingi prieteni să alerge?
M.I.: Mulți mi-au spus că sunt un exemplu pentru ei, pentru copiii lor. Mă bucur să aud acest lucru. Da. Și cred că am convins pe unii copii. Unii au venit la mine și mi-au spus că vor să facă atletism fiindcă m-au văzut pe mine. Sau alții maturi, care s-au apucat la o vârstă mai înaintată de alergare pentru că m-au văzut și au vorbit cu mine. Le-am explicat unele lucruri și le-am spus că face bine.
M.B.: Ai avut ocazia să mergi în multe locuri ale planetei. Consideri că în România e greu să faci sport de performanță?
M.I.: Este un subiect discutabil. Din anumite puncte de vedere este bine în România, din altele nu. Am intra într-o discuție prea amplă, prea profundă. Dacă vrei
să faci sport poți să faci oriunde. Mai ales atletismul. Nu-ți trebuie decât o pereche de pantofi sport, un șort și un tricou. pe timp de vară Și te-ai dus la alergat.
Spre deosebire de alte sporturi în care îți trebuie un echipament specific.
“În atletism dai o luptă cu tine însuți”
M.B.: Pentru Rio ți-ai trasat un obiectiv anume? Te bați cu timpul tău, să-l îmbunătățești, sau și pentru loc?
M.I.: În primul rând, te bați cu tine. Cu acele momente în care organismul îți spune că nu mai poate. Tu îți dorești, dar organismul îți spune că nu mai poate. Este o luptă cu tine însuți. Îți pui un obiectiv pentru că altfel te trezești dimineața și te întrebi de ce să faci. Dacă n-ai obiectiv n-ai motiv să te duci la antrenament. Obiectivul meu și al antrenorul este îmbunătățirea locului ocupat la Londra, în 2012. Mai bine decât locul 26. Ne dorim în top 20 și, de ce nu, în top 15. Am terminat o dată în top 15 la Campionatul Mondial și noi considerăm că se poate.
M.B.: E greu ca voi, atleții albi, să-i bateți pe cei de culoare la maraton? Și pe japonezi.
M.I.: Să spunem că ar fi un mic dezavantaj. În același timp, plecăm de la aceeași linie de start. Au mai făcut-o și alții. De exemplu italianul Stefano Baldini, la Jocurile din 2004. A câștigat. Iată că s-a putut. Eu sunt un tip mai optimist. O dată ce am făcut un lucru de ce nu l-aș putea face și a doua oară. Iar dacă a făcut altcineva ce m-ar reține și pe mine să-l fac? Sunt un tip mai ambițios. De ce să nu pot? Dacă x poate să facă pot și eu.
Fișă personală – Marian Ionescu
- S-a născut în 18 decembrie 1984, la Craiova;
- Este specializat în alergarea pe distanțe lungi (maraton) are 1,71 m și 55 kg;
- Este legitimat la CSM Craiova;
- Este antrenat de 20 de ani de Cătălina Geapana;
- Este poreclit “Piciu”;
- Ca junior a cucerit titlul european la 10.000 m (29:40,41) și medalia de argint la 5.000 m (14:16,12) la Tampere (Finlanda), în 2003 la CE U23, de la Erfurt (Germania), în 2005, a ocupat locul 3 la 10.000 m (29:34,52) și 4 la 5.000 m (14:15,42) la Universiadă a ocupat locul 18 la 10.000 m, în 2005, la Izmir, și locul 16 la 5.000 m, în 2007, la Bangkok la CE de seniori din 2010 (Barcelona), a terminat pe locul 21 la 10.000 m (30:21,79) la CM 2011, de la Daegu (Coreea de Sud), s-a clasat pe locul 13 la maraton (2h 15:32). Doi ani mai târziu, la Moscova, a terminat proba pe 26 (2h 18:31) în 2015, a câștigat Maratonul de la Dusseldorf, iar anul acesta a terminat pe locul 2 la CE de seniori de anul acesta, de la Amst erdam, a ocupat poziția a 25-a la semimaraton (1h 05:21) la Jocurile Olimpice de la Londra, în 2012, a ocupat locul
Articol publicat în Revista Junior Sport nr. 5 (apariție octombrie 2016)
Autor: Marian Burlacu
Foto: Marian Burlacu
