Prima persoană care a făcut Karate în România afirmă din tot sufletul: “Datorez totul artelor marțiale! DOJO… locul unde trebuie să înțelegi și să te înțelegi, unde trebuie să te autodepășești și mai ales să te regăsești…”
V.A.B.: O Sensei Marinescu… după părerea mea sunteți mai mult decât un bun național și,în numele Revistei Junior Sport, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a ne acorda un interviu. Mai întâi aș dori să ne povestiți cum a… debutat în sport copilul Florentin?
F.M.: Sunt destui de mulți ani de când a debutat copilul Florentin Marinescu… Până la zece ani mă jucam, la fel ca toți ceilalți copii, fotbal, alergam pe maidanele vechi ale Bucureștiului, care din nefericire, nu mai există. Ne întâlneam cu bucurie și aveam tot felul de provocări în ceea ce privește lupta între noi, ca băieți de-o anumită vârstă. Poate a fost un ghinion faptul că, în primii ani de școală, am stat la internat. Părinții, fiind despărțiți, nu au putut nici unul dintre ei să mă țină. Întâlnirea mea cu Artele Marțiale a avut loc la vârsta de 10 ani și, mai întâi, am cunoscut …judoul! Îmi amintesc cu drag prima mea prezență într-o sală de judo, de fapt într-un…DOJO. Atunci am aflat că se numește așa și, de atunci, pentru mine, DOJO a rămas. Sigur acum se zice… “sală”. Merg la sală, la sală, la sală… dar nu este sală! Este un loc sacru, unde trebuie să te înțelegi tu pe tine, unde trebuie să te autodepășești și să te regăsești… Copilul Marinescu de care m-ai întrebat a ajuns într-un DOJO la Institutul Agronomic București, unde a întâlnit un… tată, un adevărat părinte și îl numesc în felul acesta pe domnul profesor Ioan Avram, care a fost unul dintre cei 5 patriarhi ai Artelor Marțiale din România, cum îmi place mie să-i numesc. Sensei Ioan Avram, poate cel mai bun pedagog dintre cei cinci, a fost cel și cel mai titrat dintre ei. Și-a făcut studiile în Franța unde a avut, la rândul său, onoarea să se pregătească cu unul dintre primii mari maeștrii japonezi care au venit în Europa, respectiv cu maestrul Kawaishi, un mare nume în Artele Marțiale, de care se leagă, spre exemplu, stabilirea culorilor de la centuri.
V.A.B. : Copil fiind, cum a decurs comunicarea cu primul dvs sensei? Putem vorbi și despre o educație spirituală, nu numai despre o educație sportivă?
F.M.: Sigur că da. De aceea am spus că am avut mare noroc fiind inițiat în Artele Marțiale de o asemenea personalitate ca profesorul Avram. Probabil am avut și eu ceva aparte, nativ vorbind, pentru că, dintre toți elevii săi, eu am fost cel favorit, ceea ce mă onorează extraordinar de mult. Eu l-am perceput ca pe un părinte și am învățat enorm de la el. M-am bucurat de șansa deosebită pe care am avut-o, aceea de a mi se acorda, de către el, o atenție aparte. După vreo 4 ani de Judo, profesorul meu m-a introdus în lumea mirifică a Jujitsului. Și, uite așa, deși făceam judo, la antrenamente am practicat, din acel moment, mai mult Jujitsu. Ulterior am făcut Karate! Și asta dintr-o întâmplare… Așa e în viață… lucrurile se aranjează într-un fel. Există acea forță extraordinară pe care fiecare o numește cum vrea. Eu o numesc “Voia lui Dumnezeu”. Prin 1967 am cunoscut doi practicanți foarte buni de Karate, cu centuri negre, care lucrau la ambasada Germaniei. Ei făceau Karate, eu făceam Jujitsu. Și într-o zi m-au întrebat: “Facem schimb?” Și cum în vremea aceea “trocul” încă mergea foarte bine, eu le-am predat tehnici de Jujitsu și ei, în schimb, au început să mă învețe bazele Karatedoului.
V.A.B.: Ați făcut un barter…(râde)
F.M.: Da! În felul acesta am ajuns în… lumea Karatedoului, lume care m-a “răpit” total. De fapt, de-a lungul vieții mele, am trecut și prin alte Arte Marțiale. Fiind profesionist în acest domeniu, cu cât a trecut timpul am studiat foarte mult în Karatedo și Jujitsu, dar și în alte Arte Marțiale, astfel încât pot spune acum că datorez totul acestora! Ele m-au format, prin Artele Marțiale am format și eu, la rândul meu, o serie întreagă de oameni. La inițiativa profesorului meu, am devenit instructor încă de la vârsta de… 16 ani, când deja aveam 6 ani de Judo-Jujitsu la activ. Și m-am descurcat, pentru că îmi plăcea. Am învățat foarte repede să predau.
“Chiar și în domeniul educației fizice și sportului, performanța nu înseamnă neapărat performanță sportivă, ci înseamnă, mai ales, performanța cu și față de tine însuți”
V.A.B.: Dacă îmi permiteți, o să vreau să ne mai oprim puțin în perioada copilăriei… Care a fost prima dvs. performanță?
F.M.: Performanța nu este neapărat un atribut al unei competiții sportive, adevărata performanță înseamnă performanța umană, înseamnă că, la sfârșitul fiecărei zile, să ai ceva pozitiv în plus față de ce erai, știai sau aveai până atunci, iar ce vei face în ziua următoare să aibă un contur clar în mintea ta. Și asta zi de zi. Înseamnă că adevăratul adversar cu care te întreci permanent ești tu, tu devenit etalon. Un proverb superb japonez spune: “Să faci astăzi mai mult decât ieri și mâine mai mult decât astăzi. Și asta nu înseamnă decât… să fii mai bun, deci, să performezi”.
V.A.B.: Totuși….prima medalie?
F.M.: Am luat multe diplome și medalii, dar eu am avut în artele marțiale din România o contribuție mai mult ca instructor, ocupându-mă de inițierea și performanța în Karate și Jujitsu. De altfel, sunt prima persoană care a facut Karate în România. Atât exemplul meu, cât și al celorlanți, câțiva pionieri în acest domeniu, au captat interesul multor tineri, și nu numai, însemnând foarte mult în evoluția ulterioară a acestor sporturi. La ora actuală vorbim de un Jujitsu competițional
de referință în țara noastră. Însă știi ceva? Chiar dacă sunt președintele Federației de Arte Marțiale, federație ce cuprinde 7 departamente de sporturi marțiale, eu personal sunt un adept al Artelor Marțiale, competiția sportivă considerând-o doar o etapă, o mica vacanță, pe care ți-o poți permite pe drumul, (DOul), ales. (râde).
V.A.B.: Puteți face, în viziunea dvs., un Top 5 al celor mai importanți sportivi din universul Artelor Marțiale românești? Mă refer din toți acești ani de după Revoluția din 1989.
F.M.: În Arte Marțiale?! E greu… Și nici nu aș vrea să fac un asemenea top. Sigur că există și în Karate și în celelalte Arte Marțiale sportivi extraordinari, care au făcut și fac performanță ok, important este însă la ce nivel…
V.A.B.: Dar totuși, puteți nominaliza 5 sportivi care v-au impresionat în mod deosebit?
F.M.: De impresionat nu m-a impresionat nimeni în mod special…(zâmbește). Desigur, există câțiva luptători adevărați, care au performat și ca oameni. Ei știu că-i iubesc, apreciez și respect și că au un loc aparte, în inima mea, acolo unde pătrunzi doar prin valoare umană. În decursul anilor am văzut, auzit, experimentat și asimilat mult, astfel că am ajuns să măsor de mai multe ori înainte să tai și să nu mai confund marfa cu ambalajul. Oricum sunt mai mult de 5, deci, vă rog, nu-mi cereți să nominalizez! Sincer vorbind, pe mine mă impresionează oricine practică Artele Marțiale. Mai mult, mai puțin sau deloc, în funcție de evoluția acestora pe calea aleasă, DOul marțial, în timp. Astfel, foarte mult pentru cei tineri, care au “Calea în față” și pentru cei care, mai în vârstă, s-au șlefuit continu. Mult, pentru cei care după o viață de practicare au reușit să acumuleze și să schimbe câte ceva în metalitatea și comportamentul lor. Deloc aceia care, după ani și ani de mărșăluit, nu s-au schimbat. Cei care, din diferite motive, au mers sau merg paralel cu DOul, pe…”miriștea” EGOului și a tot ce derivă din acesta, nici nu intră în discuție. Deci, în viziunea mea, o competiție nu trebuie să fie una neapărat sportivă. Am mai spus-o și o repet. Competitia trebuie să fie una cu tine însuți, trebuie să te auto-depășești permanent. Tu trebuie să fii etalonul, pentru că tu te cunoști sau ar trebui să te cunoști cel mai bine. Din păcate mulți nu știu cine sunt. Ori se subevaluează ori se supraapreciază. De
aceea consider că raportarea nu trebuie făcută doar în context competițional. Sunt sau nu mai bun în raport cu alt sportiv dintr-un concurs? Sau sunt sau nu sunt mai bun în raport cu mine?
V.A.B.: Puteți să ne dați un exemplu de o…confruntare dură a dv. cu viața, cu destinul, în care v-ați simțit că v-ați depășit limitele?
F.M.: Ooooo… de multe ori… Uite, de exemplu, acum niște ani de zile în urmă, am avut o durere extraordinar de mare la nivelul picioarelor, al gambelor și nu am mai putut să merg și un doctor senzațional, care mi-a devenit între timp prieten, după ce mi-a făcut niște analize, mi-a comunicat că cel mai probabil va fi nevoit să-mi amputeze ambele picioare, pentru că aveam o problemă gravă cu circulatia. În acel moment ai brusc altă percepție! Începi să apreciezi faptul că e bine și dacă doar mergi, chiar dacă nu mai poți alerga. Normal că nu am acceptat ideea și, cu exerciții știute din ani mulți de Artele Marțiale, pe fondul unei gândiri pozitive, am reușit să depășesc acel impas și iată- mă încă pe… picioarele mele! Normal, nu mai fac antrenamente ce impun efort fizic exagerat. Dar este o mare victorie cu mine însumi! Da, acesta a fost, pot spune, clar un moment de autodepășire a limitelor. În pofida diagnosticului medical să-mi folosesc picioarele, să mă pot plimba, să continui pregătirea de-o viață în Dojo, este un lucru extraordinar. Infinit mai mare decât orice victorie aș fi avut în orice concurs mondial!
V.A.B.: Existența dvs. în “spectacolul” sportului românesc a fost una “vocală”, cu atitudine, cu personalitate. În permanență ați fost cel care v-a păsat și nu ați tăcut, chiar dacă ați devenit… incomod. În această idee o sa vă rog frumos să faceți o analiză a sportul românesc în acești ani de după comunism?
F.M.: E greu să faci în câteva cuvinte o astfel de analiză, dar un lucru este foarte clar: sportul nu este o prioritate națională. Asta ar fi primul lucru pe care am putea să-l spunem. De fapt de aici pleacă totul. În condițiile în care treci sportul la…”și altele” din acel moment nu mai contează absolut nimic! Altă concluzie? Lipsa expertizei profesioniste în sport. La noi toți sunt specialiști în toate și nimic. Se duc la TV și pe burtieră, jos scrie “analist”, “expert” etc. Se denaturează sensul real al noțiunii de … expert. Apoi, legea, baza materială, finanțarea, relațiile interumane, educația în și pentru acest domeniu social… și lista poate continua.
V.A.B.: Poate fi o concluzie (tristă de altfel) și faptul că marea performanță, la cel mai înalt nivel a devenit o excepție în România? Când era de fapt o obișnuință, o normalitate înainte?
F.M.: Da, din păcate așa este. Noi trebuie să ne întoarcem la o gândire corectă despre educația fizică și sportul în România, fiindcă marea performanță de care tot vorbim nostalgic la trecut este o consecință a unor vremuri când se punea preț pe sportul de masă și, normal, cu o plajă mare de practicanți activi era ușor să identifici marile talente cu care să faci performanță.
“Trebuie să explicăm cât mai clar și mai vehement că sportul înseamnă mai întâi educație fizică, care trebuie făcută încă din primii ani de viață. Eu intru și acum, după 56 de ani de Arte Marțiale, în Dojo, cu aceeași senzație de emoție. Mi se face pielea de găină la fel cum mi s-a făcut și în prima zi când am ajuns într-un Dojo și am atins tatami-ul.”
V.A.B.: Și dacă tot ați menționat sportul de masă… Ce soluții ar fi, în viziunea dvs., pentru a atrage copiii către sport?
F.M.: Regret faptul că sportul de masă nu mai înseamnă nimic în România. Și la fel regret faptul că nu se mai face educație sportivă cu adevărat. Avem de-a face cu generații de părinți care nu au făcut deloc sport și care și-au scos scutiri medicale pentru orele de educație fizică de la școală. Acestea sunt probleme majore. Trebuie să explicăm cât mai clar și mai vehement că sportul înseamnă mai întâi educație fizică, care trebuie făcută încă din primii ani de viață. Eu fac parte dintr un grup de lucru și, împreună cu ceilalți membrii ai acestui grup ne zbatem sa facem ceva efectiv pentru sportul românesc. Avem deja un punct de vedere despre ce ar trebui să se întample în sport la noi în țară. Eu nu pot fi indiferent față de ce se întâmplă și sper ca aceia care conduc această țară să ia în serios toate aspectele pe care le vom reliefa, trecând de la starea de monolog, la cea de dialog. Toți avem, pentru țara asta, mai ales pentru copii, drept datorie, să întoarcem tot ceea ce am învățat. Eu intru și acum, după 56 de ani de Arte Marțiale, în Dojo, cu aceeași senzație de emoție. Mi se face pielea de găină la fel cum mi s-a făcut și în prima zi când am ajuns într-un Dojo și am atins tatami-ul.
VA.B.: O Sensei, vă mulțumim din tot sufletul pentru timpul acordat și, cel puțin pentru noi, mica noastră echipă de la Revista Junior Sport, sunteți un model de viață!
F.M.: Și eu vă mulțumesc, apreciez și vă felicit pentru tot ceea ce faceți pentru micii sportivi!
Articol publicat în Revista Junior Sport nr. 5 (apariție octombrie 2016)
Autor: Vlad Andrei Buzdugan
Foto: Arhiva personală a lui Florentin Marinescu
