“Vreau să descopăr o nouă speranță care să îmi calce pe urme!”
B.M: Nicoleta Grasu, un nume marcant al atletismului românesc…Ne-am bucura tare mult dacă, pentru micii cititori ai Revistei JUNIOR SPORT, ne-ai spune povestea ta, ca sportiv. Cum ai descoperit atletismul?
N.G.: Îmi amitesc cu plăcere de cum am început eu sportul… Eram în clasa a VII-a când au venit la noi la școală, în comuna mea natală (comuna Secuieni, județul Neamț), doi antrenori, mari sportivi pe atunci – Mariana Suman și Emilian Floroiu – și m-au selecționat. Din acel moment a început viața mea sportivă!

B.M.: Ce a simțit micuța Nicoleta când a venit cineva și a selecționat-o? Ce știai atunci despre atletism?
N.G.: Nu știam eu pe atunci ce înseamnă să faci sport de performanță. Sportul însemna doar ce făceam la școală la ora de educație fizică…De atletism nu știam foarte multe! M-am bucurat că m-au ales cei doi profesori, care ulterior au avut un rol esențial în cariera mea. Ei au considerat că am calitățile necesare pentru a practica acest sport.
“Remarcându-mi lungimea brațelor și forța fizică nativă, profesorul meu mi-a pus greutatea în mână să o arunc, dar mie nu mi-a plăcut!”
B.M.: Și care erau calitățile in viziunea lor?
N.G.: Structura fizică atletică. Practic corpul meu, după cum au spus ei, era făcut pentru acest sport. Nu am început performanța din prima clipă. La început făceam doar 2 antrenamente pe săptămână, dar nici așa nu era ușor. De la mine din comună până la Roman, unde făceam antrenamentul, trebuia să parcurg 7-8 km. Dar ambiția antrenorului meu a contat enorm. El a simțit că eu pot ajunge să fac sport de înaltă performanță și se pare că nu s-a înșelat…Eu doar l-am ascultat dar să știți că și părinții au avut rolul lor. Mereu m-au încurajat, chiar dacă le era greu acasă fără mine. Aveam trei frați mai mici…tripleți! Și ai mei se bazau pe mine să am grijă de ei, dar totuși nu m-au oprit din a face sport.

B.M.: Și ai ajuns la primele tale antrenamente la atletism. Cum s-a decis că vei face carieră ca aruncătoare de disc? Bănuiesc că nu din prima clipă s-a stabilit acest lucru.
N.G.: Normal că nu! La atletism la început se fac doar alergări și joc de glezne! Apoi am continuat cu săritura în lungime, cu triatloanele, cu săritul gardurilor. După aceea, profesorul remarcându-mi lungimea brațelor și forța fizică nativă, mi-a pus greutatea în mână să o arunc. Trebuie să recunosc că niciodată nu mi-a plăcut această probă dar a trebuit să o fac pentru că mă ajuta, ca antrenament, pentru aruncarea discului. Mă întărea fizic. Discul are 1 kg, iar greutatea 4 kg.

B.M.: Și prima aruncare cu discul?!
N.G.: A fost foarte bine și am fost apreciată din prima clipă. Când a văzut antrenorul meu ce frumos l-am aruncat, cum a planat și cum l-am așezat, a zis: “Gata,asta este proba potrivită pentru tine!”
“Prima mea participare la un concurs de juniori a însemnat și prima medalie!”
B.M.: Pe acea vreme, copiii priveau sportul ca o soluție de viață?
N.G.: Abia acum realizez acest lucru! Atunci nu prea gândeam așa și regret,pentru că dacă aş fi conştientizat și acest aspect poate munceam și eu mai mult și aveam în palmares o medalie de aur la Jocurile Olimpice.
B.M.: Apropo de medalii…Care a fost prima ta medalie? La ce competiție?
N.G.: Prima participare la un concurs de juniori, în anul 1986, a însemnat și prima mea medalie! Atunci am luat locul III la aruncarea discului. Și, de atunci, an de an, am tot câștigat, având și recordurile naționale. Când am trecut la nivelul Juniori am participat la un campionat mondial unde m-am clasat pe locul 6, fapt ce mi-a dat multă încredere în mine. Iar în anul 1992, când aveam doar 21 de ani, am participat la prima mea Olimpiadă! Au mai urmat încă…5!
B.M.: Cea mai mare realizare a ta la…6 olimpiade?
N.G.: Clasarea pe locul 5, dar performanțele mele internaționale, recompensate prin medalii, au fost obținute la competițiile europene și mondiale.
B.M.: De-a lungul carierei tale sportive, au fost momente de agonie, dar și de extaz?
N.G.: Da…Unul de extaz…Îmi aduc aminte de primul meu Campionat Mondial de Juniori. Nu mi-a venit să cred când m-am văzut în finală! Când mi-am auzit numele strigat la prezentarea sportivelor calificate în acea finală am fost impresionată!
Am primit atât eu, cât și România aplauze. Aveam 19 ani, era 1990, se schimbase sistemul și încă nu realizam noi prea mult ce se întâmpla. Pentru mine era important că eram pentru prima dată în viața mea la o competiție de asemenea amploare. Tot la acel campionat mondial pot spune că a fost și momentul meu de ciudă, întrucât nu îl pot numi chiar de agonie. Eu speram să arunc discul la 55 de m, dar l-am aruncat la …53 și am fost foarte necăjită. Eram conștientă că valoarea mea era mai mare și de aceea nu am acceptat ușor rezultatul. Însă, la următorul concurs internațional, m-am ambiționat și l-am aruncat la…56 de m!

“Pentru mine acasă însemna numai duminica…”
B.M.: Care a fost cel mai mare record al tău?
N.G.: Aruncarea discului la 68, 80 m.
B.M.: Când ai fost mică ai avut un idol din lumea atletismului?
N.G.: Am admirat-o mereu pe Franka Dietzsch. Am și concurat cu ea! Am fost și prietene un timp…Am avut o afinitate aparte cu ea. Din păcate acum ne vedem rar, doar la competiții, fiind și ea antrenoare.
B.M.: Dacă îți spun aceste cuvinte: “Casa, undeva, cândva”, chiar titlul capitolului nostru din revistă unde va apărea acest interviu, ce-ți spun ție aceste cuvinte? Presupun că petreceai mult timp departe de casă…
N.G.: Atunci când am început să practic atletismul de performanță nu mă mai duceam zilnic acasă. Pentru mine acasă însemna numai duminica. Ajungeam acasă sâmbătă seara și aveam doar o zi practic lângă familie și nu știam ce să încep să le povestesc mai întâi.
“Băiatul meu este deja campion la aruncarea discului și la aruncarea greutății, dar face și baschet!”
B.M.: Dacă te-ai duce tu acum în școli, cum s-au dus antrenorii tăi atunci când te-au descoperit pe tine, ce ai spune copiilor, pe care i-ai vedea cu fizic corespunzător pentru acest sport, să-i convingi să vină la atletism?
N.G.: Am fost deja în școli și mă voi duce în continuare! Dar din păcate, cu toate că văd fetițe foarte bine dotate din punct de vedere fizic pentru sport, nu mai au motivația pe care o aveam noi atunci și sunt atrase de cu totul alte lucruri decât de sport și este greu să le convingi să vină sa practice atletismul. Pe timpul meu nu aveam tentațiile de acum. Însă am descoperit deja câțiva băieți din clasa a VIII-a și o fetiță din clasa a VII-a, cu care sper să fac performanță. Chiar și pe băiatul meu, care este în clasa a VII-a, îl antrenez. El este deja campion la aruncarea discului și la aruncarea greutății, însă el practică în paralel şi baschetul, de care este mai mult atras. Eu voi relua vizitele în școli și îmi doresc să identific măcar 50 de copii cu aptitudini și să reuşesc să-i aduc la atletism.

B.M.: Nicoleta, noi te vom susține în demersul tău, invitându-te să participi la acțiunea noastră numită “AZI SUNT PROFESORUL TĂU DE SPORT!”, acțiune pe care noi o realizăm mereu în multe școli. Concret, un mare campion, ca tine de exemplu, vine și susține ora de educație fizică și sport cu o clasă într-o școală și, la final, le vorbește celor mici despre sportul pe care îl practică sau l-au practicat și îi și poate selecționa.
N.G.: Voi participa cu mare drag la acțiunea voastră! Copiii trebuie să înțeleagă că este important să facă sport, indiferent ce sport, numai să facă!
B.M.: Care este vârsta minimă recomadată pentru a începe sportul pe care tu îl practici?
N.G.: De la 10 ani în sus este perfect. Mai micuți nu, pentru că nu au răbdare la antrenamente și atenția lor nu e focusată pe lecția respectivă.

B.M.: Ce își dorește Nicoleta Grasu în acest an?
N.G.: În primul rând să-mi fie familia sănătoasă! Copilul meu să-și îndeplinească toate visurile legate de sport. Iar pe plan profesional, îmi doresc să descopăr o nouă speranță în probele de aruncări care să îmi calce pe urme! Dealtfel, antrenoratul este viața mea de acum încolo, pentru că nu mă văd lucrând la un birou. Nu de asta am făcut 25 de ani de sport! Nu mă reprezintă o astfel de opțiune. Vreau să ajut copiii să facă sport de performanță. Așa cum m-au ajutat și pe mine alții, așa vreau să fac și eu ,la rândul meu, pentru cei mici.
B.M.: Deci te vezi…făuritoare de destine! Noi îți urăm succes, și te invităm din nou în toamnă, când vom relua acțiunea “AZI SUNT PROFESORULTĂU DE SPORT!”, să ni te alături și, cine știe, poate împreună o vom găsi pe noua…Nicoleta Grasu! Până atunci, îți urăm o vară frumoasă și îți mulțumim pentru interviul acordat. N.G.: Sigur voi veni! Și eu vă mulțumesc!
Fișă personală Nicoleta Grasu
- S-a născut în 11 septembrie 1971, la Secuieni (județul Neamț);
- A practicat atletismul, specializându-se în aruncarea discului;
- A activat la CS Roman (1985-1989) și CS Dinamo (din 1990);
- Este căsătorită cu Costel Grasu, multiplu campion național la aruncarea discului și care i-a fost și antrenor;
- Multiplă campioană națională (din 1992 a obținut titlul fără întrerupere până în 2014);
- Este deținătoare a recordului României la aruncarea discului (68,80 m, în 1999, la Poiana Brașov);
- A participat de 6 ori la Jocurile Olimpice: Barcelona (1992), Atlanta (1996), Sydney (2000), Atena (2004, unde a ocupat locul 5), Beijing (2008) și Londra (2012);
- La Campionatele Mondiale a cucerit medalia de argint în 2001 (Edmonton), respectiv medaliile de bronz în 1999 (Sevilla), 2007 (Osaka) și 2009 (Berlin). A mai ocupat locurile 5 în 2005 (Helsinki), 7 în 1993 (Stuttgart) și 10 în 1997 (Atena);
- La Campionatul European s-a clasat pe locul 2 în 2010 (Barcelona), pe 3 în 1998 (Budapesta) și 2006 (Goteborg), respectiv pe 4 în 1994 (Helsinki);
- A fost campioană mondială universitară în 1999, la Palma de Mallorca, iar în 1997, la Catania, a cucerit medalia de bronz;
- În prezent este antrenoare la CS Dinamo;
- A absolvit Universitatea de Educație Fizică și Sport “Babeș Bolyai” din Cluj;
- Are ca pasiuni sportul și muzica.
Articol publicat în Revista Junior Sport nr. 4 (apariție iulie 2016)
Autor: Beatrice Mercado
Foto: Marian Burlacu